pe locul ei n-o să mai fie decât un imens morman de ruine. Ce rost ar avea să mai rămână aici cu populaţia asta înnebunită? Acolo, au să fie înconjuraţi de sclavi disciplinaţi, de linişte şi au să trăiască în pace sub aripa lui Christos, blagosloviţi de Petru. Numai să-i găsească!

Nu era lucru uşor. Vinicius îşi amintea cu câtă greutate răzbise de la Via Appia până în Transtiberim şi cât a trebuit să ocolească până să ajungă la Calea Portului. Se hotărî să ocolească oraşul prin partea cealaltă. Mergând pe Calea Triumfală, putea răzbate, înaintând de-a lungul râului, până la podul lui Emilius, iar de acolo, trecând pe Pincius, de-a lungul Câmpului lui Marte, pe lângă grădinile lui Pompei, Lucullus şi Sallustius ca să ajungă în Via Nomentana. Acesta era drumul cel mai scurt, însă nici Macrinus, nici Chilon nu erau de părere să se aventureze într-acolo. Era adevărat că focul nu atinsese încă această parte a oraşului, însă toate pieţele şi străzile puteau să fie ticsite de oameni şi de bagajele lor. Chilon îl sfătui să meargă prin Ager Vaticanus până la Porta Flaminia, acolo să traverseze râul şi să-şi continue drumul în afara zidurilor, pe după grădinile lui Acilius, spre Porta Salaria. După o clipă de şovăire, Vinicius primi.

Macrinus trebuia să rămână de pază acasă. Făcu însă rost de doi asini, care eventual puteau fi utili şi pentru viitoarea călătorie cu Ligia. Vru să le dea şi un sclav, însă Vinicius refuză, gândindu-se că, aşa cum se întâmplase mai înainte, primul detaşament de pretorieni întâlnit în drum se va supune ordinului său.

După puţin timp, el şi Chilon o porniră prin Pagus Janiculensis spre Calea Triumfală. Şi aici pe maidan erau ridicate corturi de refugiaţi. Se strecurară printre ele, cu mai puţină trudă, deoarece o mare parte din locuitori fugise spre mare pe Calea Portului. Dincolo de Poarta Septimius, merseră între râu şi minunatele grădini ale Domitiaei în care uriaşii chiparoşi străluceau roşii în lumina incendiului, ca în asfinţit. Drumul devenea tot mai liber. Din când în când, se mai împiedicau de grupuri de ţărani, care se îndreptau spre oraş. Vinicius gonea asinul cât putea. Chilon, mergând în urma lui, vorbi tot drumul cu sine însuşi:

„Iată, incendiul a rămas în urmă. Acum ne încălzeşte din spate. Niciodată până acum, noaptea n-a fost atâta lumină pe drumul acesta. O, Zeus! Dacă nu dai drumul unui potop de ploaie peste pârjolul acesta, înseamnă că nu iubeşti Roma. Puterea omenească nu-l poate stinge. Un oraş ca acesta, căruia i-a slujit Grecia şi lumea întreagă! Iar acum, grecul cel mai umil poate să-şi coacă bobul în cenuşa lui! Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta?… N-are să mai fie Roma, nici stăpânii romani… Iar cine-o să vrea să se plimbe pe ruine şi să fluiere, o să poată fluiera liniştit. O zei! Să fluieri pe ruinele unui oraş care a dominat lumea! Care dintre greci, sau chiar dintre barbari, şi-ar fi închipuit aşa ceva?… Totuşi de fluierat poţi fluiera. Cenuşa ce rămâne de la focul păstorilor fie de la o cetate incendiată, este numai şi numai cenuşă şi, mai devreme sau mai târziu, are s-o spulbere vântul”.

Vorbind astfel, se întorcea din când în când spre incendiu şi se uita la valurile de foc cu răutăcioasă satisfacţie, continuând apoi:

„Piere! Piere! Şi n-are să mai fie. Unde au să se mai strângă acum grânele, uleiurile şi banii din lumea întreagă? Cine are să mai stoarcă aurul şi lacrimile întregii omeniri? Marmura nu arde, dar crapă în foc. Capitoliul se va prăbuşi în ruine şi Palatinul la fel. O, Zeus! Roma a fost ca un păstor, iar celelalte popoare ca nişte oi. Când păstorul era flămând, tăia o oaie, carnea o mânca, iar ţie, părinte al zeilor, îţi oferea pielea. Cine, o stăpâne al norilor, va mai tăia oile? În mâinile cui vei pune biciul păstorului? Căci Roma, părinte, arde tot atât de bine ca şi cum tu însuţi ai fi aprins-o cu un fulger.”

Grăbeşte-te! spuse Vinicius. Ce faci acolo?

Plâng Roma, stăpâne, răspunse Chilon. Neasemuitul oraş al lui Jupiter!… O vreme, îşi continuară drumul în tăcere, ascultând mugetul focului şi fâlfâitul de aripi al păsărilor. Porumbeii, cuibăriţi în număr mare pe la vile şi prin orăşelele Campaniei, şi tot felul de păsări de câmp şi de mare şi din munţii din împrejurimi, confundând probabil strălucirea incendiului cu lumina soarelui, zburau stoluri întregi, orbeşte, drept în foc. Vinicius întrerupse primul tăcerea.

Unde erai când a izbucnit incendiul?

Mă duceam spre prietenul meu Euricius, stăpâne, care ţinea o dugheană lângă Circul Mare. Tocmai mă gândeam la învăţătura lui Christos, când se auziră strigăte de: „Foc!” Oamenii s-au îngrămădit pe lângă circ, fie să dea ajutor, fie din curiozitate, însă flăcările au cuprins repede întreg circul şi în afară de asta au început să apară deodată şi în alte locuri. A trebuit să se gândească fiecare la propria-i salvare.

Ai văzut oameni care aruncau torţe aprinse în case?

Ce n-am văzut, vlăstar al lui Enea?! Am văzut oameni care-şi făceau loc prin mulţime cu săbiile. Am văzut încăierări şi măruntaie de oameni călcate în picioare pe caldarâm. Ah, stăpâne, dac-ai fi văzut asta, ai fi crezut că barbarii au cucerit oraşul şi-au început măcelul. Oamenii strigau că a venit sfârşitul lumii. Unii îşi pierduseră minţile şi, renunţând la fugă, aşteptau, fără să se mai gândească la nimic, să-i înghită flăcările. Unii erau cuprinşi de nebunie. Oamenii urlau de disperare, dar am văzut pe unii care urlau de bucurie, căci, o, stăpâne, sunt mulţi oameni răi pe lume, care nu ştiu să aprecieze binefacerile stăpânirii voastre blânde şi legile drepte în virtutea cărora luaţi tuturor ceea ce au. Oamenii nu ştiu să se împace cu voia zeilor!

Vinicius era prea absorbit de propriile-i gânduri ca să observe ironia lui Chilon. Fiori de groază îl treceau, gândindu-se că Ligia ar fi putut să se