afle în învălmăşeala aceea de pe străzile dominate de groază, unde se călcau în picioare măruntaie omeneşti. Deşi îl întrebase pe Chilon cel puţin de zece ori despre tot ce putea el să ştie, îl mai întrebă o dată:

I-ai văzut pe ei în Ostrianum cu ochii tăi?

I-am văzut, fiu al Venerei. Am văzut-o pe fată, pe bunul ligian, pe sfântul Linus şi pe Petru Apostolul.

Înainte de incendiu?

Înainte de incendiu, Mithra{134}!

Însă în sufletul lui Vinicius tresări îndoiala. Dacă Chilon minte? Oprindu-şi asinul, se uită ameninţător la bătrânul grec şi întrebă:

Dar tu ce făceai acolo?

Chilon se fâstâci. E adevărat că şi lui ca şi altora i se părea că o dată cu pieirea Romei vine sfârşitul dominaţiei romane. Deocamdată însă, era singur cu Vinicius, care îl oprise, ameninţându-l cu aspră pedeapsă, să-i mai spioneze pe creştini şi mai ales pe Linus şi Ligia.

Stăpâne, spuse el, de ce nu mă crezi că-i iubesc? Aşa-i! Am fost în Ostrianum pentru că sunt pe jumătate creştin. Pyrrhon m-a învăţat să preţuiesc mai mult virtutea decât filozofia, deci mă ataşez tot mai mult de oamenii virtuoşi. În plus, o stăpâne, sunt sărac. În vreme ce tu, Jupiter, petreceai în Antium, eu adesea muream de foame aplecat asupra cărţilor, aşa că mă aşezam lângă zidul de la Ostrianum, căci creştinii, deşi ei înşişi sunt săraci, dau mai multă pomană decât toţi ceilalţi locuitori ai Romei la un loc.

Motivul acesta i se păru suficient lui Vinicius, aşa că întrebă mai domolit:

Şi nu ştii unde locuieşte Linus acum?

O dată m-ai pedepsit, stăpâne, îngrozitor, pentru curiozitatea mea, răspunse grecul.

Vinicius tăcu şi merseră mai departe.

Stăpâne, spuse după o clipă Chilon, n-ai găsi fata dacă n-aş fi eu, însă dacă o găsim, n-ai să uiţi de înţeleptul cel sărac?

Ai să capeţi o casă cu vie lângă Ameriola, răspunse Vinicius.

Îţi mulţumesc, Hercule! Cu vie?… îţi mulţumesc! O, da! Cu vie!

Treceau pe lângă dealurile Vaticanului care străluceau arămii, năpădite de flăcări. După Naumacha, o cotiră la stânga, pentru ca, după ce vor fi străbătut câmpia Vaticanului, să se apropie de râu şi, trecându-l, să ajungă la Porta Flaminia. Brusc, Chilon opri asinul şi spuse:

Stăpâne! Mi-a venit în minte o idee bună.

Spune, răspunse Vinicius.

Între dealul Janiculus şi Vatican, dincolo de grădinile Agripinei, sunt nişte catacombe din care s-a scos piatră şi nisip pentru construirea circului lui Nero. Ascultă-mă, stăpâne! În ultima vreme, evreii, care, după cum ştii, locuiesc în mare număr în Transtiberim, au început să-i persecute pe creştini. Îţi aminteşti că încă în timpul divinului Claudius au fost acolo tot felul de tulburări, încât împăratul a fost silit să-i izgonească din Roma. Astăzi, când s-au întors şi când, datorită ocrotirii Augustei, se simt în siguranţă, au devenit îndrăzneţi şi îşi bat joc de creştini. Eu ştiu asta! Eu am văzut asta! Împotriva creştinilor n-a fost dat nici un edict, însă evreii îi pârăsc la prefectul oraşului că ucid copiii, că se închină unui măgar şi răspândesc o învăţătură nerecunoscută de senat. Şi ei înşişi îi bat şi atacă casele lor de rugăciuni cu atâta înverşunare, încât creştinii trebuie să se ascundă de ei.

Ce vrei să spui? întrebă Vinicius.

Vreau să spun, stăpâne, să sinagogile există pe faţă în Transtiberim, însă creştinii, vrând să evite persecuţiile, trebuie să se roage pe ascuns şi se adună în şoproane pustii, în afara oraşului, sau în nisipării. Cei ce locuiesc în Transtiberim şi-au ales ca loc de rugăciune catacombele acestea, care au apărut datorită construirii circului şi a diferitelor case de-a lungul Tibrului. Acum, când oraşul piere, fără îndoială că adepţii lui Christos se roagă. Vom găsi nenumăraţi creştini în catacombe şi de aceea propun, stăpâne, ca în drum să trecem pe acolo.

Doar ai spus că Linus s-a dus în Ostrianum! strigă, nerăbdător, Vinicius.

Iar tu mi-a promis o casă cu vie lângă Ameriola, răspunse Chilon, aşa că vreau să caut fata pretutindeni unde am speranţă s-o găsesc. După izbucnirea incendiului, puteau să se întoarcă în Transtiberim… Puteau să înconjoare oraşul, aşa cum facem noi în clipa asta. Linus are casă. Poate c-a vrut să fie mai aproape de casă, ca să vadă dacă incendiul nu cuprinde şi cartierul lor. Dacă s-au întors, atunci îţi jur, stăpâne, pe Persefona, că îi vom găsi la rugăciune în catacombe, ori în cel mai rău caz vom afla veşti despre ei.

Ai dreptate. Condu-mă! zise tribunul.

Chilon, fără să mai stea pe gânduri, o coti la stânga, spre deal. Pentru o clipă, culmea dealului le ascunse incendiul, şi deşi culmile din apropiere erau luminate, ei intrară în umbră. După ce trecură de circ, o cotiră încă o dată la stânga şi intrară într-un fel de văgăună în care era întuneric beznă. Iar în întuneric, Vinicius zări roiuri de felinare pâlpâind.

Ei sunt! spuse Chilon. Azi au să fie mai mulţi ca oricând, căci celelalte case de rugăciune au ars, sau sunt pline de fum ca întreg Transtiberimul.

Da! Aud cântece, spuse Vinicius.

Şi, într-adevăr, dintr-o spărtură neagră a muntelui, răzbăteau voci omeneşti, cântând, iar felinarele dispăreau în această spărtură unul după altul. Însă din văgăunile laterale ieşeau mereu alte siluete, aşa că, după o vreme, Vinicius şi Chilon se treziră în mijlocul unui adevărat râu de oameni.

Chilon coborî de pe asin şi, făcând semn unui băieţandru care mergea alături, îi spuse:

Sunt preot al lui Christos şi episcop. Păzeşte-ne asinii şi ai să primeşti binecuvântarea mea şi iertarea păcatelor.

Fără să aştepte răspuns, îi vârî hăţurile în mână, iar el se alătură împreună cu Vinicius grupului care înainta.

După