iar Lloyd înţelesese că nu era chiar singurul care-şi pusese câte ceva deoparte, pentru orice eventualitate. Dar nu dispunea decât de foarte puţine alimente. Dacă ar fi crezut cu tot dinadinsul că se va întâmpla ceva, ar fi pus la păstrare mai mult. Undeva, în străfundurile conştiinţei lui, stăruia un lucru pe care prefera să-l ignore. Ca şi cum ceva într-un colţişor al minţii lui ar fi fost ascuns în spatele unor draperii fluturânde. Pe sub marginile faldurilor nu se puteau vedea decât nişte tălpi uscate, scheletice, dar nici nu ţi-ai fi dorit să vezi mai mult, fiindcă erau picioarele unui trup vlăguit şi descărnat, pe ţeasta căruia scria FOAMETE.

― Vai, nu! Cineva o să apară, îşi făcea Lloyd curaj. Trebuie să vină. Nici nu încape îndoială...

Însă în minte-i venea mereu iepurele. Nu putea să-şi alunge acest gând. Câştigase la o tombolă şcolară un iepure şi cuşca în care să-l ţină. Tatăl lui nu voia să-l păstreze, dar Lloyd reuşise în cele din urmă să-l convingă că-l va îngriji şi-l va hrăni chiar din banii lui de buzunar. Îl iubea pe iepuraş şi chiar se îngrijise de el. La început. Din păcate, cele mai multe lucruri îi zburau din minte, după o vreme. Aşa păţea întotdeauna. Într-o bună zi, pe când se legăna leneş într-o anvelopă atârnată de arţarul chircit din spatele casei lor pipernicite din Marathon, Pennsylvania, sărise drept în picioare, amintindu-şi deodată de iepure. Nu se mai gândise la el de vreo... ei, de mai bine de două săptămâni. Pur şi simplu îi ieşise total din minte.

Fugise la micul şopron de lângă şură, era vară, exact ca acum, şi când intrase, duhoarea răspândită de cadavrul iepurelui îl izbise în faţă, ca o palmă zdravănă, pe care-o primeşti când te bagă la arest. Blana, pe care o mângâiase cu atâta desfătare, îşi pierduse luciul şi se murdărise. Viermi albi se târau grăbiţi prin orbitele goale, unde fuseseră odată ochii frumoşi, de culoare roz, ai iepuraşului. Lăbuţele animalului erau zgâriate şi însângerate. Încercase să-şi spună că erau roşii pentru că se chinuise să-şi croiască drum din cuşcă, şi aşa se şi întâmplase, fără îndoială, dar dintr-un teritoriu bolnav şi întunecat al creierului o voce îl întreba, în şoaptă, dacă nu cumva iepurele, împins de cele mai groaznice chinuri ale foamei, nu încercase cumva să se mănânce singur.

Lloyd luase cadavrul, săpase o groapă adâncă şi-l înmormântase, fără a-l scoate din cuşcă. Tatăl lui nu-l întrebase nimic, poate uitase că fiul lui avusese vreodată un iepure – Lloyd nu era teribil de inteligent, însă devenea un adevărat monstru de deşteptăciune dacă-l comparai cu taică-su —, în schimb Lloyd nu uitase niciodată întâmplarea. Fiind oricum urmărit de tot felul de vise urâte, moartea iepurelui declanşase o serie de coşmaruri teribile. Iar acum, stând cu genunchii la piept şi spunându-şi că avea să apară neapărat cineva, cineva care să-l elibereze, năluca iepurelui se întoarse la el. Nu se îmbolnăvise de Captain Trips; îi era doar foame. Aşa cum îi fusese foame şi iepurelui. Atât şi nimic mai mult.

Adormise din nou după miezul nopţii şi de dimineaţă se apucase de lucru la piciorul priciului. Iar acum, contemplându-şi degetele însângerate, amintirea lăbuţelor zgâriate ale iepurelui, căruia nu-i dorise decât binele, îl umplu iarăşi de groază.

Până în după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 1, reuşise să desfacă piciorul patului. Până la urmă, bolţul cedase cu o uşurinţă de-a dreptul stupidă şi piciorul căzuse cu zgomot pe podeaua celulei; acum îl cerceta nehotărât, întrebându-se oare de ce Dumnezeu şi-l dorise. Obiectul era lung cam de un metru.

Veni cu el în partea din faţă a celulei şi începu să izbească furibund în barele din oţel brunat.

― Hei! urlă el, în timp ce bara vibră profund, ca un gong. Hei, vreau să ies afară! Vreau să ies afară de-aici, ai înţeles? Hei, fir-ar să fie, hei!

Se opri şi ascultă atent, în timp ce se stingeau şi ultimele reverberaţii ale strigătelor sale. După o secundă de tăcere absolută, dinspre blocul de celule veni răspunsul frenetic şi răguşit:

― Mamă! Aici, jos, mamă! Sunt aici, jos!

― Isuse! strigă Lloyd, aruncând piciorul patului într-un colţ.

Se luptase ore întregi, practic îşi distrusese degetele, doar ca să-l trezească din somn pe găozarul ăla.

Se aşeză pe prici, ridică salteaua şi scoase o bucată de pâine veche. Cumpăni dacă să adauge şi o mână de curmale, îşi spuse c-ar face bine să le mai păstreze, după care le scoase totuşi din ascunziş. Le mâncă una câte una, strâmbându-se, lăsând pâinea la sfârşit, ca să scape de gustul acela cleios, de fructe, din gură.

După ce termină acest mizerabil surogat de masă, o porni fără ţintă către partea din dreapta a celulei. Privi în jos şi-şi înăbuşi un strigăt de repulsie. Trask zăcea întins jumătate pe prici, jumătate în afara lui, iar pantalonii i se ridicaseră puţin. Gleznele i se dezgoliseră, chiar deasupra papucilor pe care ţi-i dau să-i porţi la închisoare. Un şobolan mare şi lucios tocmai pornea în sus, pe piciorul lui Trask. Îşi ţinea coada rozalie, respingătoare, frumos înfăşurată în jurul trupului cenuşiu.

Lloyd se duse în colţul opus al celulei lui şi ridică suportul patului. Reîntors la postul de observaţie, se întrebă dacă şobolanul îl va simţi şi se va hotărî să se ducă spre alt loc, unde nu avea parte de companie. Dar şobolanul stătea cu spatele către el şi, din câte-şi dădea seama Lloyd, habar n-avea de prezenţa lui. Lloyd măsură din ochi distanţa şi decise că piciorul patului l-ar fi ajuns tocmai bine.

― Aha! icni Lloyd, izbind cu arma improvizată. Zdrobi şobolanul căţărat pe piciorul lui Trask, iar trupul acestuia se prăbuşi de pe prici cu o bufnitură surdă. Şobolanul rămase pe o rână, ameţit şi respirând cu greu. Pe mustăţi îi răsăriseră picături de sânge. Picioarele din spate i se mai mişcau încă, de parcă minusculul lui creier îi spunea să fugă, dar undeva, de-a lungul coloanei vertebrale, semnalele nervilor se încurcau între ele. Lloyd îl lovi încă o dată, omorându-l.

― Aşa-ţi trebuie, nemernicule, zise Lloyd. Puse arma jos şi se întoarse la priciul lui. Se înfierbântase, îi