― Mamă! îi răspunse vocea pe un ton vesel. Maaamăaăă!

― Tacă-ţi gura! urlă Lloyd. Eu nu sunt mă-ta! Mă-ta se dă-n bărci într-un bordel din Oraşul Găoazei, Statul Indiana!

― Mamă? repetă vocea, de astă dată plină de îndoială şi de slăbiciune.

Apoi se aşternu liniştea.

Lloyd începu să plângă. Se ştergea de lacrimi cu pumnii, ca un băieţel. Ar fi poftit un sendviş cu friptură, ar fi vrut să stea de vorbă cu avocatul şi să iasă de aici.

În cele din urmă se întinse în culcuşul lui, îşi puse o mână la ochi şi se masturbă. Era cea mai bună metodă de-a adormi care-i venise în minte.

Când se trezi era 5 după-amiază, iar în zona de maximă securitate domnea o linişte de mormânt. Cu privirile împăienjenite, Lloyd coborî din patul lui, aplecat spre colţul de unde fusese scos unul dintre punctele de sprijin. Puse mâna pe piciorul priciului, se pregăti să rămână impasibil la strigătele de Mamă! şi începu să bată în metal, ca şi cum ar fi fost bucătarul unei ferme care-i cheamă pe zilieri la o cină pe cinste, ca la ţară. Cină. Frumos cuvânt, există oare altul mai îmbietor? Fripturi de jambon şi cartofi, cu garnitură de mazăre verde, lapte cu sirop de ciocolată marca Hershey. Iar ca desert, o farfurie mare cu îngheţată de căpşuni. Nu, hotărât lucru, cuvânt mai frumos decât cină nici nu există.

― Hei, nu-i nimeni acolo? strigă Lloyd, glasul fiind pe cale să i se frângă.

Niciun răspuns. Nici măcar acel strigăt obsedant, Mamă! În acest moment, i-ar fi făcut plăcere să-l audă. Până şi tovărăşia unui nebun este mai bună decât aceea a morţilor.

Lloyd lăsă să-i scape unealta din mână. Se întoarse cu paşi şovăielnici la prici, ridică salteaua şi-şi făcu un inventar. Mai avea două coltuce de pâine, doi pumni de curmale, un cotlet de porc pe jumătate terminat şi o bucată de cârnat afumat. Rupse bucata de cârnat în două şi-o înghiţi pe cea mare, dar asta nu făcu decât să-i aţâţe şi mai mult pofta.

― Ajunge, şopti el, apoi înfulecă restul de carne de pe os, aducându-şi cele mai grele acuzaţii de lăcomie şi plângând din nou. Avea să moară chiar aici, aşa cum îi murise iepurele în cuşcă, aşa cum Trask murise la el în celulă.

Trask.

Rămase o vreme nemişcat, privind lung în celula vecină, urmărind muştele care dădeau roată, aterizau, apoi decolau din nou. Pe obrajii bietului Trask se organizase un aeroport internaţional pentru muşte, mai ceva decât la L.A. Într-un târziu, Lloyd apucă piciorul priciului, se duse la gratii şi-l vârî printre ele. Stând pe vârfuri, reuşi cu greu să ajungă până la corpul şobolanului şi să-l tragă spre propria lui celulă.

Când ajunsese suficient de aproape, Lloyd se lăsă în genunchi, şi-l aduse în partea lui. Îl prinse de coadă şi-l lăsă să-i penduleze multă vreme înaintea ochilor. Apoi îl aşeză sub saltea, unde era ferit de muşte, lăsând o distanţă între corpul inert şi mica lui provizie de alimente. Se uită fix la animal multă vreme, înainte de a da drumul saltelei, bucuros că a reuşit să scape de obsedanta privelişte.

― Pentru orice eventualitate, şopti Lloyd Henreid în liniştea deplină din jur. Pentru orice eventualitate, asta-i.

Apoi se căţără pe cealaltă parte a priciului, îşi trase genunchii la gură şi rămase nemişcat.

Luminile se stinseră la ora 8.38. Atât arăta ceasul de deasupra uşii din biroul şerifului.

Nick Andros citea un roman ieftin, pe care-l luase de pe un raft din magazinul universal, o poveste gotică despre o guvernantă speriată, convinsă că domeniul singuratic unde fusese angajată ca să-i înveţe carte pe fiii frumosului stăpân este bântuit de fantome. Chiar dacă nu parcursese nici jumătate din carte, Nick ştia că arătarea era în realitate soţia frumosului senior, care probabil fusese închisă în mansardă, fiind nebună de legat.

Când luminile se stinseră, simţi cum inima-i tresare în piept, iar o voce din străfunduri, venind din locul acela unde pândeau coşmarurile ce-l bântuiau acum ori de câte ori adormea, îi şopti: Este pe urmele tale... chiar acum te caută, pe şoselele nopţii... se ascunde pe şosele... Omul Întunecat...

Lăsă cartea să cadă pe birou şi ieşi în stradă. Chiar dacă lumina zilei nu dispăruse cu totul de pe firmament, amurgul avea să treacă foarte curând. Pe stradă nu mai ardea nicio lumină. Lămpile fluorescente din magazinul universal, care arseseră zi şi noapte, se stinseseră şi ele. Vibraţia discretă a cutiilor de branşament de deasupra stâlpilor de tensiune se potolise şi ea, fapt verificat de Nick atunci când îşi lipise palma de una dintre ele şi nu simţise nimic în afară de suprafaţa lemnului. Vibraţia aceea, care pentru el era echivalentă cu un fel de auz, încetase.

În debaraua cu efecte a biroului era şi o cutie întreagă de lumânări, dar asta nu-l mângâia prea mult pe Nick. Stingerea luminii era un fapt care-l afecta profund: rămăsese cu privirile îndreptate către vest, rugându-se în tăcere luminii să nu-l părăsească în acest cimitir întunecat.

Dar lumina nu ţinu seama de rugă. La ora 9.10 nu mai exista nicio urmă de lumină pe cer, oricât ar fi căutat Nick să se amăgească; se întoarse la biroul şerifului şi încercă să descopere, în întuneric, locul unde se aflau lumânările. Pipăia pe unul dintre rafturi ca să găsească cutia cu pricina, când uşa din spatele lui se dădu de perete şi Ray Booth îşi făcu apariţia în încăpere, clătinându-se, cu obrajii negri şi umflaţi, cu inelul cu inscripţia LSU sclipindu-i încă pe deget.

Rătăcise prin pădurile din preajma oraşului începând chiar din seara de 22 iunie, acum o săptămână. În dimineaţa de 24 se simţea rău şi, până la urmă, foamea şi teama să nu-şi piardă viaţa îl mânaseră în seara aceasta să revină în oraş, unde nu văzuse pe nimeni în afara idiotului ăstuia care-l vârâse în tot buclucul. Mutul traversase piaţa oraşului de parcă ar fi fost te miri ce mare sculă, parcă era chiar proprietarul oraşului unde Ray îşi trăise