Ceea ce pare chiar stilul lui, comentă Kingsley. Atmosfera misterioasă generează mai multă teroare decât dacă s-ar arăta  de-a dreptul.

— De acord, zise Fred. Deci, oameni buni, hai să încercăm  să ne liniştim niţel. Lucrurile sunt şi aşa destul de complicate,  fără să mai inventăm şi altele. De exemplu, ideea asta nou apărută că Ştim-Noi-Cine poate ucide doar cu privirea. Dragi  ascultători, nu e vorba despre el, ci despre ceea ce se numeşte bazilisc. Iată un test simplu: verificaţi dacă ceea ce se uită la  dumneavoastră are picioare. Dacă are, e în ordine să îl priviţi în  ochi, deşi, dacă chiar este Ştim-Noi-Cine, probabil că oricum va  fi ultimul lucru pe care îl veţi face. Harry râdea pentru prima  dată după multe săptămâni; simţea cum i se ridică apăsarea.

— Dar zvonurile conform cărora apare foarte des în  străinătate? întrebă Lee.

— Păi, cine n-ar vrea să plece un pic în vacanţă după ce a  muncit pe aici din greu, nu? întrebă Fred. Oameni buni, ideea e să nu vă amăgiţi cu o falsă stare de siguranţă, crezând că nu se află în ţară. Poate că se află, poate că nu se află, însă sigur este faptul că atunci când vrea, se deplasează mai repede decât fuge Severus Plesneală de şampon, aşa că nu vă bazaţi că  hălăduieşte pe cine ştie unde, dacă n-aveţi de gând să vă  asumaţi nişte riscuri. Nu am crezut niciodată că o să spun aşa  ceva, dar: siguranţa înainte de toate!

— Rapieră, îţi mulţumim pentru vorbele înţelepte, spuse Lee. Dragi ascultători, am mai ajuns la sfârşitul unui Buletin de Potter. Nu ştim când vom putea să mai transmitem, dar fiţi  siguri că ne vom întoarce. Căutaţi-ne în continuare pe diferite frecvenţe: parola următoare este „Ochi-Nebun". Aveţi grijă unii de alţii şi nu vă pierdeţi speranţa. Noapte bună.

Rotiţa de fixare a frecvenţei se învârti repede şi luminile se stinseră. Harry, Ron şi Hermione continuau să zâmbească fericiţi. Auzul acestor voci familiare, prietenoase era un tonic  puternic Harry se obişnuise atât de mult cu starea lor de izolare, încât aproape uitase că mai erau şi alţii care i se opuneau lui Cap-de-Mort. Era ca şi când s-ar fi trezit dintr-un  somn îndelungat.

— E bine, nu? spuse Ron vesel.

— Demenţial, zise Harry.

— Sunt extrem de curajoşi să facă asta, oftă Hermione pe un  ton admirativ. Dacă i-ar descoperi...

— Ei, nu rămân niciodată în acelaşi loc, nu? se interesă  Ron. La fel ca noi.

— Dar aţi auzit ce a spus Fred? întrebă Harry entuziasmat. Acum, că emisiunea se terminase, gândurile i se întoarseră la obsesia care îl măcina.

— E în străinătate! încă mai caută bagheta, ştiam eu!

— Harry...

— Hermione, zău aşa, de ce refuzi să recunoşti? Cap...

— Harry, NU!

— ... de-Mort caută Bagheta din Soc!

— Numele e Tabu! răcni Ron, sărind în picioare, în timp ce în faţa cortului se auzi un pocnet puternic. Ţi-am zis, Harry, ţiam zis, nu putem să-l mai rostim! Trebuie să aruncăm din nou vrăjile de protecţie asupra noastră, repede! Aşa îi găsesc pe... Dar Ron se întrerupse şi Harry ştiu de ce. Tradarul de pe masă se aprinsese şi începuse să se învârtă, auzeau voci venind din  ce în ce mai aproape de ei: voci hârşâite şi entuziasmate. Ron  scoase Deluminatorul din buzunar şi îl aprinse. Lămpile lor se stinseră.

— Ieşiţi cu mâinile sus! se auzi o voce răguşită din întuneric. Ştim că sunteţi acolo! Sunt şase baghete îndreptate spre voi şi  nu ne pasă pe cine blestemăm!

 

 

Capitolul XXIII

Conacul Reacredinţă

 

Harry se uită în jur, la ceilalţi doi, care acum se vedeau doar ca nişte siluete întunecate. O văzu pe Hermione îndreptându-şi bagheta, nu spre exterior, ci spre faţa lui, se auzi o bufnitură, o explozie de lumină albă şi Harry se clătină  disperat, fără a reuşi să vadă nimic.

Se ţinea cu mâinile de faţă şi simţea cum i se umfla  repede, în timp ce în jurul lui se auzeau paşi apăsaţi.

— Ridică-te, vierme.

Nişte mâini necunoscute îl ridicară brutal. Înainte de a-1 putea opri, cineva îi scotoci prin buzunare şi îi luă bagheta din lemn  de porumbar. Harry îşi strângea în mâini faţa care îl durea  îngrozitor, i se părea de nerecunoscut la pipăit, era tare şi  umflată, ca şi cum ar fi făcut o reacţie alergică foarte puternică.  Ochii îi deveniseră nişte fante prin care de-abia dacă putea  vedea, iar când îl scoaseră pe neaşteptae din cort, ochelarii îi  căzură şi nu putu să distingă decât formele nedesluşite a patrucinci oameni care îi scoteau cu forţa şi pe Ron şi Hermione.

— Ia mâinile de pe ea! striga Ron.

Se auzi bufnitura inconfudabilă a unei lovituri de pumn-Ron gemu de durere şi Hermione ţipă:

— Nu! Lăsaţi-l în pace, lăsaţi-lîn pace!

— Prietenul tău o să păţească de zece ori mai rău de atât dacă e pe listă, spuse vocea hârşâită, extrem de familiară. Ce fată delicioasă... ce festin... Îmi place la nebunie când au pielea  catifelată... Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos. Ştia a cui  era vocea: a lui Fenrir Greyback, omul-lup căruia i se permisese să poarte robă de Devorator al Morţii, în schimbul serviciilor  sale crâncene.

— Percheziţionaţi cortul! comandă o altă voce.

Harry fu aruncat la pământ, cu faţa în jos. O bufnitură îl  anunţă că Ron fusese trântit lângă el. Auziră paşi şi trosnetebărbaţii dă-deau la o parte scaune, în timp ce scotoceau prin  cort.

— Bun, ia să vedem pe cine am prins, spuse vocea  triumfătoare a lui Greyback de deasupra lui, şi Harry fu întors  pe spate. Raza unei baghete îi lumină faţa şi Greyback se puse pe râs.

— Cred că o să am nevoie de o berezero ca să pot să-1 dau pe gât pe ăsta. Ce-ai păţit, urâtule?

Harry nu răspunse imediat.

— Am spus, repetă Greyback şi Harry primi o lovitură în

zona

diafragmei care îl făcu să se ghemuiască de durere, ce-ai păţit?

— M-a înţepat, bolborosi Harry. M-a înţepat ceva.

— Da, aşa pare, spuse a doua voce.

— Cum te cheamă? se răsti Greyback.

— Dudley, spuse Harry.

— Şi prenumele?

— Pre... Vernon. Vernon Dudley.

— Caută-1 pe listă, Scabior, spuse Greyback, şi Harry îl