design industrial şi arta ilustraţiei, până la creaţie vestimentară şi publicitate. Constructivismul respingea în mod agresiv toate formele „artei înalte”, tradiţionale. Pictorul Aleksandr Rodcenko a expus la un moment dat trei „pânze”, fiecare în câte una dintre culorile primare, afirmând că arta picturii murise.

Pe măsură ce accentul se deplasa spre creaţiile stradale, muzeele au căzut în desuetudine. Afişele se bucurau de o atenţie specială. În timpul războiului civil, ele proclamau triumful iminent al Armatei Roşii asupra inamicilor, înfăţişaţi ca nişte paraziţi respingători. Mai târziu aveau să servească unor scopuri didactice, inclusiv combaterii religiei. În 1918 şi 1919, artiştii aflaţi în slujba statului sovietic umpleau pereţii clădirilor publice şi ai caselor, trenurile şi tramvaiele cu graffiti conţinând lozinci propagandistice.

Arhitecţii avangardişti considerau că structurile comuniste trebuiau construite din materiale potrivite cu noua eră: declarând lemnul şi piatra „burgheze”, ei foloseau metalul, sticla şi betonul. Exemplul cel mai cunoscut de proiect arhitectural din primii ani ai comunismului este cel al lui Vladimir Tatlin, monumentul închinat Internaţionalei a III-a. Tatlin, constructivist de frunte, voia ca arhitectura „proletară” să fie la fel de mobilă precum metropola modernă. În consecinţă, monumentul proiectat de el era o structură în permanentă mişcare. Clădirea urma să aibă trei nivele. Cel inferior trebuia să execute o rotaţie anuală, cel intermediar o rotaţie lunară, iar cel superior să se rotească zilnic; cu o înălţime totală de 400 de metri, monumentul ar fi depăşit cele mai înalte clădiri din lume. Proiectul nu avea să se materializeze însă niciodată. Tatlin este şi autorul unui proiect de aparat de zbor pus în mişcare de forţa omului – aparat care nu s-a ridicat niciodată de la sol.

Viaţa muzicală rusă intrase în declin după Revoluţie, în urma căreia cei mai buni compozitori şi interpreţi emigraseră în Occident. Cei rămaşi s-au orientat spre un stil novator, creând de pildă adevărate „orgii muzicale”, în care instrumentele folosite nu erau cele „burgheze”, prea vetuste, ci motoare, turbine şi sirene. Locul dirijorului era luat de un „maestru de zgomote”. „Simfonia sirenelor de fabrică”, interpretată în primă audiţie la Moscova, conţinea sunete atât de stranii, încât publicul nu reuşea să distingă niciunul dintre acordurile cunoscute. Noul gen muzical a înregistrat cel mai mare triumf odată cu prezentarea la Baku, în 1922, cu ocazia celei de-a cincea aniversări a Revoluţiei, a unui „concert” interpretat de unităţile flotei Mării Caspice – sirene de ceaţă şi de fabrică, două baterii de artilerie, mitraliere şi avioane.

Creaţiile scriitorilor şi artiştilor subvenţionaţi de guvernul leninist nu aveau aproape nimic în comun cu gusturile maselor, presupuşii lor destinatari. Cultura poporului rămânea ancorată în religie. Studiile asupra orientărilor de lectură arată că în anii premergători Revoluţiei şi imediat după aceasta, ţăranii şi muncitorii obişnuiau să citească mai ales producţii religioase; în ceea ce priveşte lecturile laice, gusturile lor mergeau spre literatura de evaziune. Experimentele în materie de roman şi poezie, pictură, arhitectură şi muzică erau reflexe ale avangardismului european, fiind prin urmare destinate nu consumului popular, ci elitelor cultivate. Stalin a înţeles perfect acest lucru. Din momentul în care şi-a instaurat dictatura personală, a pus capăt experimentalismului în artă şi a impus standarde literare şi estetice care – când nu erau pur şi simplu pastişe după clasicii literaturii ruse sau după „Lacul lebedelor” – depăşeau prin realism primitiv şi didacticism cele mai proaste producţii ale epocii victoriene.

 

În limba rusă există două cuvinte pentru ceea ce am încadra în termenul general de „învăţare”: obrazovanie, care înseamnă „instruire”, şi vospitanie, adică „educare”. Primul se referă la procesul de transmitere a cunoştinţelor, iar cel de-al doilea la formarea personalităţii. Regimul sovietic îşi dedica toate forţele „educării”: instituţiile statului, de la sindicate la Armata Roşie, aveau misiunea de a forma cetăţenii în spiritul comunismului şi al creării unui om nou – în asemenea măsură încât Rusia Sovietică le apărea unora dintre contemporani ca o imensă şcoală. În afară de „educare” în sensul cel mai larg al termenului, bolşevicii se preocupau şi de „învăţământ”, în înţelesul său convenţional. Ca şi în celelalte aspecte ale vieţii sovietice, „corectitudinea politică” era cuvântul de ordine în orele de clasă: Lenin nu concepea în niciun caz ideea unei educaţii „neutre” din punct de vedere ideologic. Din această perspectivă, programul partidului definea în 1919 şcolile ca „instrumente ale transformării socialiste a societăţii”. Elevii trebuiau deci „dezintoxicaţi” de ideile „burgheze”, în primul rând de convingerile religioase. Învăţământul presupunea pe de altă parte inculcarea valorilor comuniste, pozitive, şi a cunoaşterii ştiinţifico-tehnice.

Teoretic, instruirea şi educarea, considerate responsabilităţi ale statului, trebuiau să înceapă din clipa în care copilul vedea lumina zilei. Părinţii nu aveau niciun drept asupra copiilor. Iată ce afirma Evgheni Preobrajenski, autoritate comunistă în materie:

 

Din punctul de vedere al socialismului, nu este raţional ca un membru al societăţii noastre să-şi considere corpul proprietatea lui personală, inalienabilă, dat fiind că individul nu reprezintă decât o verigă în evoluţia speciilor. Cu atât mai iraţional ar fi deci ca părinţii să considere că progeniturile sunt „ale lor”.

 

Au fost puse la punct planuri ambiţioase, prin care copiii urmau să fie luaţi de sub îngrijirea părinţilor, dar proiectul a eşuat din lipsă de fonduri. Promotorii acestor idei radicale nu ţinuseră cont de faptul că, spre deosebire de mame, care îşi îngrijesc copiii în mod gratuit, alţii ar fi trebuit plătiţi, pentru a se ocupa de copii.

În mai 1918 a fost emis un decret de naţionalizare a şcolilor. Câteva luni mai târziu toate instituţiile de învăţământ erau integrate într-un sistem unic, Uniunea Şcolilor de Muncă, cu o programă structurată în două etape: cursul inferior, pentru copiii între opt şi treisprezece ani, şi cel superior, pentru copiii între treisprezece şi şaptesprezece ani. Învăţământul era obligatoriu pentru toţi copiii de vârstă şcolară, băieţii şi fetele învăţând împreună.

În noile şcoli, autoritatea profesorilor era puternic restrânsă. Numiţi de acum înainte „lucrători şcolari”, pe scurt şkrabt, profesorii nu aveau dreptul să pedepsească elevii, să le dea teme sau să pună note. Administrarea şcolilor era încredinţată unor comitete din care, pe lângă „lucrătorii şcolari”, făceau parte elevi din cursul superior şi muncitori de la