o vreau eu, nu este una prin care înving sau pierd. Nu îmi doresc nişte pereţi care să respingă o putere din exterior. Ce îmi doresc eu este o forţă care să absoarbă această putere din afară şi să-i reziste, o forţă care să reziste în tăcere în faţa nedreptăţii, a nenorocului, a tristeţii sau a neînţelegerii.

  — Trebuie să fie tipul de forţă cel mai greu de obţinut.

  — Ştiu.

  Zâmbetul ei se adânceşte cu o treaptă.

  — Pe toate le ştii.

  — Nici vorbă, spun eu clătinând din cap. Am doar cincisprezece ani şi nu ştiu o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le ştiu. De exemplu, nu ştiu nimic despre dumneavoastră.

  Doamna Saeki ia ceaşca de cafea şi bea o gură.

  — Nu trebuie să ştii nimic despre mine. Adică nu există nici un lucru înăuntrul meu pe care trebuie neapărat să-l ştii.

  — Vă mai amintiţi de teoria mea?

  — Sigur că da, dar aceea este teoria ta, nu a mea. Prin urmare, nu trebuie să-mi asum nici o răspundere faţă de ea, nu?

  — Aşa este. Cel care trebuie să dovedească o teorie este cel care a formulat acea teorie. Şi aici am o întrebare.

  — Ce anume?

  — Aţi scris cândva o carte despre oameni loviţi de fulger, care a fost publicată, nu?

  — Da.

  — O mai aveţi?

  Doamna Saeki clatină din cap.

  — Nu a apărut în multe exemplare şi tirajul s-a epuizat acum multă vreme. Dacă au mai rămas câteva în stoc, sigur au fost distruse. Eu însămi nu am nici un exemplar. Ţi-am toai spus, pe nimeni nu interesează o carte cu interviuri cu oameni loviţi de fulger.

  — Dar pe dumneavoastră de ce v-a interesat subiectul?

  — Ştiu şi eu? Poate că am simţit ceva simbolic în el sau Poate că am vrut să mă ţin ocupată şi mi-am găsit un ţel care să mă ţină în mişcare. Nu îmi mai amintesc ce anume l-a prilejuit. În orice caz, la un moment dat am început cercetările. Pe atunci mă ocupam cu scrisul şi, cum nu mă confruntam cu probleme financiare şi aveam tot timpul la dispoziţie, am putut într-o oarecare măsură să fac ce-mi place. Activitatea în sine a fost foarte interesantă. Am întâlnit tot felul de oameni şi am auzit nenumărate istorisiri.

  Dacă nu m-aş fi ocupat de acel proiect, cred că m-aş fi rupt de realitate şi m-aş fi închis în mine.

  — Şi tata, în tinereţe, a fost lovit de fulger, pe un teren de golf unde lucra ca asistent, dar a scăpat cu viaţă. Persoana cu care era a murit.

  — Sunt foarte multe cazuri de oameni care au murit trăsniţi pe terenuri de golf. Locul e întins şi deschis, nu ai unde să te refugiezi, iar crosele de golf atrag fulgerele. Pe tatăl tău presupun că îl chema Tamura, nu?

  — Da. Cred că era cam de o vârstă cu dumneavoastră.

  Doamna Saeki clatină din cap.

  — Nu îmi amintesc de nimeni cu acest nume. Nu am intervievat pe nimeni cu numele de Tamura.

  Nu spun nimic.

  — Era o parte a teoriei, nu? Că l-am cunoscut pe tatăl tău în timp ce scriam cartea şi aşa te-ai născut tu.

  — Da.

  — Atunci povestea s-a încheiat. Acel lucru nu s-a întâmplat, deci teoria ta nu este validă.

  — Nu neapărat.

  — Nu neapărat?

  — Nu, pentru că nu cred tot ce îmi spuneţi.

  — De ce?

  — De exemplu, când am menţionat numele de Tamura, aţi spus imediat că nu aţi cunoscut pe nimeni cu acest nume. Nici măcar n-aţi stat să vă gândiţi. Acum mai bine de douăzeci de ani aţi intervievat o mulţime de oameni. Nu aveaţi cum să vă amintiţi instantaneu dacă printre ei s-a numărat cineva cu acest nume.

  Doamna Saeki clatină din cap şi mai bea o gură de cafeaPe buze îi flutură un zâmbet foarte palid.

  — Păi, Tamura, eu…, începe ea să spună, dar se opreşte, îşi caută cuvintele.

  Aştept să-şi găsească cuvintele.

  — Am senzaţia că ceva începe să se schimbe în jurul meu, spune ea.

  — Cum adică?

  — Nu-mi dau seama exact, dar o simt. Presiunea atmosferică, rezonanţa sunetelor, reflexia luminii, mişcarea corpurilor, trecerea timpului, toate se schimbă puţin câte puţin.

  Sunt ca nişte mici picături de schimbare, care se unesc într-un singur flux.

  Doamna Saeki ia în mână stiloul negru Mont Blanc, îl priveşte şi îl pune la loc. Se uită apoi drept în ochii mei.

  — Cred că ce s-a întâmplat aseară în camera ta este una dintre aceste mişcări. Nu ştiu dacă ce am făcut a fost bine sau nu, dar în acel moment eram hotărâtă să nu mă forţez să judec nimic. Mi-am spus că, dacă există un flux, să mă las purtată de el.

  — Pot să spun ce cred despre dumneavoastră?

  — Da, sigur.

  — Cred că ce încercaţi să faceţi este să recuperaţi timpul pierdut.

  — Poate, spune ea după câteva clipe de gândire. Dar cum de ştii tu asta?

  — Pentru că şi eu fac, probabil, acelaşi lucru.

  — Adică recuperezi timpul pierdut?

  — Da. De când eram mic mi s-au furat nenumărate lucruri. Multe lucruri importante, pe care acum trebuie să le recuperez.

  — Ca să poţi trăi mai departe.

  — Da. Trebuie să fac asta. Oamenii au nevoie de un loc la care să se poată întoarce şi cred că mai e încă timp Pentru asta. Poate. Şi pentru mine, şi pentru dumneavoastră.

  Doamna Saeki închide ochii şi îşi împreunează degetele Pe birou. Deschide apoi ochii cu un aer resemnat.

  I – Cine eşti tu? Şi de unde ştii atâtea lucruri, atât de bine?

  Ar trebui să