Al meu nu a fost deocheat. Te-am visat rătăcind printr-o casă uriaşă, ca un labirint. Căutai o cameră anume şi nu o găseai. Dar în casă mai era cineva care te căuta pe tine. Eu ţipam ca să te atenţionez, dar vocea mea nu răzbătea până la tine. A fost foarte înfricoşător. A doua zi m-am trezit foarte obosită de cât urlasem în somn. Mi-am făcut multe griji pentru tine.

  — Mulţumesc, spun eu. Dar şi ăsta a fost doar un vis.

  — Nu s-a întâmplat nimic rău, nu?

  — Nu s-a întâmplat nimic rău.

  Nu s-a întâmplat nimic rău, mă conving eu pe mine însumi.

  — La revedere, Kafka. Hai, că trebuie să mă întorc la treabă. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, poţi să mă suni oricând.

  — La revedere, îi spun eu şi adaug: surioară.

  Trec podul, traversez marea, ajung în staţia Okayama şi schimb trenul pe linia de Shinkansen. Mă aşez pe scaun şi închid ochii. Corpul mi se obişnuieşte cu trepidaţia trenului.

  Am la picioare tabloul, „Kafka pe malul mării”, bine împachetat, îl simt lipit de picioare.

  „Vreau ca tu să mă ţii minte”, spune doamna Saeki şi priveşte drept înainte. „Dacă tu mă ţii minte, toţi ceilalţi pot să mă uite.”

  Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi, plin de tâlcuri. Te mişti încontinuu, încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă aşa e să fie, eşti nevoit să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poţi să le faci decât dacă ajungi până acolo.

  După ce trecem de Nagoya, începe să plouă. Privesc picăturile care se întind pe fereastra întunecată. Şi când am plecat din Tokyo ploua. Îmi imaginez ploaia căzând în tot felul de locuri: ploaie în pădure, ploaie pe mare, ploaie pe autostradă, ploaie pe bibliotecă, ploaie la capătul lumii.

  Închid ochii şi mă destind, relaxându-mi muşchii încordaţi. Ascult vuietul monoton al trenului. Dintr-odată, o lacrimă mi se prelinge din ochi. Îi simt atingerea caldă pe piele. Îmi izvorăşte din ochi, alunecă pe obraz, se opreşte pe buze şi se usucă încet. Nu-i nimic, îmi zic eu. E doar o lacrimă. Şi parcă nici măcar nu ar fi a mea, ci un strop din ploaia care bate în geam. Oare am făcut ce trebuia?

  — Ai făcut ce trebuia, spune tânărul numit Corbul. Ai făcut cel mai corect lucru. Nimeni altul în locul tău nu s-ar fi descurcat atât de bine ca tine. Pentru că eşti cu adevărat cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume.

  — Dar eu încă nu ştiu ce înseamnă să trăiesc.

  — Priveşte tabloul, spune el. Şi ascultă vântul, încuviinţez.

  — Poţi să faci asta.

  Încuviinţez.

  — Mai bine te culci, spune tânărul numit Corbul. Când o să te trezeşti, vei face parte dintr-o lume nouă.

  În sfârşit, adormi. Iar când te trezeşti, faci parte dintr-o lume nouă.

 

 

          SFÂRŞIT