— Probabil.

  — Se pare că te-ai maturizat.

  Clatin din cap. Nu sunt în stare să spun nimic.

  Oshima îşi bate de câteva ori în tâmplă cu guma de la creion. Telefonul începe să sune, dar îl ignoră.

  — Toţi continuăm să pierdem lucruri importante, spune el, după ce telefonul se opreşte din sunat. Ocazii importante, posibilităţi, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce înseamnă să trăieşti. Dar în capul nostru – cred că în cap – există o mică încăpere în care ne păstrăm aceste amintiri.

  Arată ca rafturile acestei biblioteci. Şi pentru a înţelege bine felul în care ne funcţionează inima, trebuie să creăm la nesfârşit fişe de referinţă. Trebuie şi să facem curat, să aerisim, să schimbăm apa de la flori. Cu alte cuvinte, vei trăi întotdeauna în biblioteca dinăuntrul tău.

  Mă uit la creionul din mâna lui Oshima. Îmi vine foarte greu, dar trebuie să mai fiu încă puţin cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume. Sau măcar trebuie să mă prefac că sunt. Trag aer adânc în piept şi îmi înghit nodul de sentimente care mă îneacă.

  — Pot să mă mai întorc aici cândva?

  — Bineînţeles, spune Oshima şi lasă creionul pe birou, îşi prinde mâinile la ceafă şi mă priveşte în ochi. Din câte se pare, va trebui să conduc singur biblioteca şi voi avea probabil nevoie de un asistent. Când scapi de poliţie, de şcoală şi te eliberezi, poţi să te întorci aici dacă vrei. Nici eu, nici oraşul ăsta nu ne ducem deocamdată nicăieri.

  Oamenii au nevoie de un loc de care să aparţină. Mai mult sau mai puţin.

  — Mulţumesc.

  — N-ai pentru ce.

  — Fratele dumneavoastră mi-a spus că o să mă înveţe surfing.

  — Mă bucur. Fratele meu nu place prea mulţi oameni. E mai dificil.

  Încuviinţez şi zâmbesc. Sunt fraţi leiţi.

  — Ascultă, Tamura, spune Oshima şi mă priveşte iscoditor. Poate că mă înşel eu, dar cred că e prima dată când te văd zâmbind.

  — Aşa o fi, spun eu. Aşa e, chiar zâmbesc. Mă înroşesc.

  — Când te întorci la Tokyo?

  — Acum, cred.

  — Nu aştepţi până diseară? Te duc eu cu maşina la gară după ce închid.

  Mă gândesc puţin, apoi clatin din cap.

  — Mulţumesc, dar cred că mai bine plec imediat.

  Oshima încuviinţează şi aduce din camera din spate tabloul împachetat cu grijă. Pune şi discul cu Kafka pe malul mării într-o pungă şi mi-o înmânează.

  — Ăsta e cadou de la mine.

  — Mulţumesc. Aş vrea să mai văd o dată biroul doamnei Saeki. Se poate?

  — Sigur. Stai cât vrei.

  — Veniţi cu mine?

  — Vin.'

  Urcăm la etaj şi intrăm în biroul doamnei Saeki. Mă opresc în faţa biroului ei şi îl ating uşor cu mâna. Mă gândesc apoi la toate lucrurile pe care le-a absorbit. Mi-o imaginez întinsă pe el, în ultimele momente. Îmi amintesc cum stătea mereu cu spatele la fereastră şi scria de zor. Îi duceam mereu cafeaua. Intram pe uşa întotdeauna larg deschisă, ea îşi ridica privirea şi îmi zâmbea, mereu la fel.

  — Ce scria aici doamna Saeki?

  — Nu ştiu. Singurul lucru pe care pot să-l spun e că a plecat din lumea noastră purtând multe secrete cu ea.

  Purtând multe teorii, adaug eu în mintea mea.

  Vântul de iunie pătrunde prin fereastra deschisă şi flutură perdeaua. Se simte un iz slab de mare. Îmi amintesc în mână atingerea nisipului de pe ţărm. Mă dezlipesc de birou, mă duc spre Oshima şi îl strâng cu putere în braţe.

  Trupul său zvelt răscoleşte în mine o nostalgie profundă.

  Mă mângâie uşor pe păr.

  — Lumea e o metaforă, Kafka Tamura, îmi şopteşte el la ureche. Doar că nici pentru mine, nici pentru tine, biblioteca aceasta nu o să fie niciodată o metaforă. O să fie mereu doar o bibliotecă. Voiam să clarificăm acest lucru.

  — Desigur.

  — Dar e o bibliotecă solidă, individuală, specială. Nimic n-ar putea-o înlocui vreodată.

  Încuviinţez.

  — La revedere, Kafka Tamura!

  — La revedere! Să ştii că-ţi stă bine cu cravata aia.

  Se desprinde de mine, mă priveşte şi zâmbeşte.

  — Tot aşteptam să-mi zici asta.

  Merg până la gară cu rucsacul în spate, iau trenul şi ajung în gara Takamatsu. Cumpăr de la ghişeu un bilet până la Tokyo. Trenul ajunge noaptea târziu. Va trebui probabil să mă opresc undeva şi apoi să o iau spre casa din Nogata. Odată întors în casa mare şi goală, voi fi din nou singur. Nimeni nu mă aşteaptă să mă întorc. Dar nu am unde să mă duc în altă parte.

  O sun pe Sakura pe mobil de la un telefon public din gară. E la serviciu, dar puţin poate să stea de vorbă. Îi spun că e suficient şi doar un pic.

  — Mă întorc la Tokyo, îi spun eu. Sunt în gara Takamatsu. Asta voiam să-ţi spun.

  — Gata cu fugitul de acasă?

  — Se pare că da.

  — Adevărul e că era cam devreme să fugi de acasă la cincisprezece ani. Şi ce-o să faci în Tokyo?

  — Mă întorc la şcoală.

  — Nu e rău, dacă priveşti în perspectivă.

  — Te întorci şi tu la Tokyo?

  — Da, prin septembrie, cred. În vară am de gând să plec pe undeva în excursie.

  — Şi vrei să ne vedem în Tokyo?

  — Da, sigur. Îmi dai numărul tău de telefon?

  Îi dau numărul de acasă. Şi-l notează.

  — Să ştii că te-am visat.

  — Te-am visat şi eu.

  — Nu cumva a fost un vis foarte deocheat?

  — Mda, recunosc eu. Dar la urma urmei, a fost doar un vis. Al tău?

  —