m-am întors aici şi m-am apucat de surfing. Cu economiile pe care le aveam şi cu un împrumut de la părinţi mi-am deschis magazinul. Sunt singur şi pot să fac ce vreau.

  — Voiaţi să vă întoarceţi în Shikoku?

  — Da, şi asta. Nu mă simţeam liniştit fără mare şi munţi lângă mine. Într-o anumită măsură, oamenii sunt modelaţi de locul în care s-au născut şi au crescut. Felul în care simt şi gândesc e legat de topografia locului, de temperatură, de direcţia în care bate vântul. Tu unde te-ai născut?

  — În Tokyo. Nogata, sectorul Nakano.

  — Şi vrei să te întorci în Nakano?

  Clatin din cap şi spun:

  — Nu.

  — De ce?

  — Pentru că n-am de ce.

  — Aha.

  — Nu cred că sunt prea legat de topografia sau direcţia vântului de acolo.

  — Da?

  Din nou tace, dar tăcerea prelungită nu pare să-l preocupe. Şi nici pe mine. Ascult absent muzica de la radio, fără să mă gândesc la nimic. El priveşte drept în faţă, ca de obicei. Ieşim de pe autostradă la capătul ei, o luăm spre nord şi intrăm în Takamatsu.

  La biblioteca Komura ajungem la unu după-amiaza. Sada mă lasă în faţa clădirii, dar nu coboară şi nici nu opreşte motorul. Se întoarce direct la Kochi.

  — Vă mulţumesc.

  — Ne mai vedem.

  Scoate mâna pe geam, o flutură o singură dată, scurt şi demarează cu scârţâit de roţi. Se întoarce la marea nesfârşită, la lumea sa, la problemele sale.

  Cu rucsacul în spate, intru pe poarta bibliotecii. Simt în nări mirosul plantelor din grădina îngrijită. Parcă nu am mai fost aici de luni întregi. Dar, dacă stau să mă gândesc, nu au trecut decât patru zile.

  Oshima e la recepţie. În mod straniu, are cravată la gât.

  Poartă o cămaşă albă şi cravată cu dungi verzi şi muştar.

  Mânecile suflecate, fără sacou. Ca de obicei, cu o cană de cafea în faţă şi două creioane ascuţite pe birou.

  — Hei! Mă întâmpină el şi îmi zâmbeşte ca întotdeauna.

  — Bună ziua!

  — Deci te-a adus fratele meu.

  — Da.

  — Nu prea a vorbit, nu?

  — Am stat puţin de vorbă totuşi.

  — Mă bucur. Eşti norocos. Uneori, în funcţie de loc şi de persoana cu care e, nu scoate nici o vorbă.

  — S-a întâmplat ceva aici? Îl întreb eu. Mi-a spus că e vorba de ceva urgent.

  Oshima încuviinţează.

  — Sunt câteva lucruri pe care voiam să ţi le spun. În primul rând, că a murit doamna Saeki. Atac de cord. Am găsit-o moartă la birou, marţi după-amiază. A fost o moarte fulgerătoare şi se pare că nu a suferit.

  Îmi dau jos rucsacul şi îl pun pe podea. Mă aşez apoi pe unul din scaunele de birou.

  — Marţi după-amiază? Întreb eu. Astăzi e vineri, nu?

  — Da, e vineri. A murit după ce a încheiat turul de marţea. Poate că ar fi trebuit să te înştiinţez mai din timp, dar nu am fost nici eu în stare să mă adun prea bine.

  Stau afundat în scaun şi nici nu pot să mă mişc. Amândoi tăcem un timp. Din locul în care stau se vede scara. Balustrada neagră, şlefuită bine, vitraliul din faţa palierului.

  Scara aceasta a avut dintotdeauna o semnificaţie profundă pentru mine, deoarece puteam să o urc şi să ajung la doamna Saeki. Însă acum e o scară banală, care nu mai înseamnă nimic. Ea nu mai e.

  — După cum ţi-am mai spus, se poate să fi fost un lucru hotărât dinainte, spune Oshima. O ştiam şi eu, o ştia şi ea.

  Nu mai e cazul să-ţi spun totuşi cât de greu a fost când s-a întâmplat cu adevărat.

  Oshima se opreşte şi se gândeşte ce să spună, dar nu îşi găseşte cuvintele.

  — Conform dorinţei sale, nu se vor ţine funeralii, continuă el. A fost arsă în linişte. A lăsat un testament în biroul de la etaj, prin care donează întreaga ei avere fundaţiei care conduce biblioteca Komura. Mie mi-a lăsat ca amintire stiloul Mont Blanc. Ţie, un tablou în ulei, cel cu tânărul de pe malul mării. Vrei să-l iei?

  Dau din cap că da.

  — Poţi să-l iei chiar acum. Este acolo, împachetat.

  — Mulţumesc, îngaim eu.

  — Kafka Tamura, spune el, apoi ia un creion în mână şi îl învârte ca de obicei. Pot să-ţi pun o întrebare?

  Încuviinţez.

  — Ştiai deja că a murit doamna Saeki, nu ai aflat acum de la mine, nu?

  Încuviinţez din nou.

  — Da, cred că ştiam.

  — Mă gândeam eu, spune el şi respiră adânc. Vrei să bei ceva, un pahar cu apă? Sincer să fiu, arăţi uscat ca deşertul.

  — Da, mulţumesc, răspund eu.

  De-abia după ce a spus el îmi dau seama că îmi este cumplit de sete. Beau dintr-o răsuflare paharul de apă cu gheaţă pe care mi-l aduce. Mă săgetează o durere de cap.

  Pun pe masă paharul gol.

  — Mai vrei?

  Clatin din cap.

  — Ce ai de gând să faci mai departe? Mă întreabă Oshima.

  — Cred că mă voi întoarce la Tokyo.

  — Şi acolo?

  — Mai întâi merg la poliţie şi le explic toată situaţia, pentru că altfel ar însemna să fug toată viaţa de ei. Apoi cred că mă întorc la şcoală. Nu vreau, dar clasele generale sunt obligatorii la urma urmei şi nu am încotro. Dacă mai rezist câteva luni până termin, mai apoi pot să fac ce vreau.

  — Aha, spune Oshima şi mă priveşte mijindu-şi ochii.

  Asta e cel mai bine, clar.

  — Am început să simt că nu mă deranjează să fac asta.

  — Iar dacă tot fugi, nu ajungi