doi şi este şi acum. Când vin aici, simt că prind putere, o putere calmă, liniştită. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Cred că da.

  — Zicea fratele meu că înţelegi. Oamenii care nu pricep, nu pricep în veci.

  Pe husele decolorate sunt câteva fire albe şi lungi de păr de câine. Miroase a câine şi a apă de mare uscată. Şi a ceară pentru surfuri. Tutun. Butonul de la aerul condiţionat e desprins. Scrumiera e plină de mucuri de ţigară. În buzunarul de pe portieră sunt îndesate câteva casete, la îndemână.

  — Am intrat în pădure de câteva ori.

  — Adânc?

  — Da. Deşi mă avertizase domnul Oshima să nu mă aventurez prea departe.

  — Dar te-ai aventurat.

  — Da.

  — Am intrat şi eu o dată, hotărât, până în inima pădurii.

  Acum mai bine de zece ani.

  Un timp nu mai spune nimic şi se concentrează asupra mâinilor lipite pe volan. Vine o curbă lungă. Anvelopele groase împrăştie pietriş spre fundul râpei. Pe marginea drumului mai apare câte un corb. Nu se feresc când ne apropiem şi se uită la noi cum trecem ca la ceva bizar.

  — Te-ai întâlnit cu soldaţii? Mă întreabă Sada dezinvolt, de parcă m-ar întreba cât e ceasul.

  — Adică cei doi soldaţi, nu?

  — Da.

  Tace mult timp, manevrând volanul cu mâna dreaptă.

  Nu spune deloc ce crede. Nici nu-şi schimbă expresia feţei.

  — Domnule Sada?

  — Da?

  — Ce aţi făcut când i-aţi întâlnit pe soldaţi, acum mai bine de zece ani?

  — Ce am făcut când i-am întâlnit? Îmi repetă el întrebarea, încuviinţez şi aştept să-mi răspundă. Se uită atent la ceva în oglinda retrovizoare, apoi îşi întoarce privirea spre drum.

  — Nu am mai vorbit nimănui despre asta, spune el. Nici măcar fratelui meu. Frate, soră, în fine, frate. El nu ştie nimic despre soldaţi.

  Încuviinţez în tăcere.

  — Cred că nici de acum încolo n-o să povestesc nimănui.

  Nici măcar ţie. Şi cred că nici tu nu vei vorbi nimănui despre asta. Nici măcar mie. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Cred că da.

  — Ştii de ce?

  — Pentru că nu se poate explica corect prin cuvinte.

  Adevăratul răspuns nu poate fi pus în cuvinte.

  — Exact. Şi, dacă nu poţi să explici corect prin cuvinte, cel mai bine e să nu explici deloc.

  — Nici măcar ţie însuţi?

  — Nu. Nici ţie însuţi. E mai bine să nu-ţi explici nimic.

  Sada îmi oferă o gumă mentolată. Iau una şi o mestec.

  — Ai făcut vreodată surfing? Mă întreabă el.

  — Nu.

  — Dacă avem ocazia, o să te învăţ. Asta dacă vrei să încerci, desigur. Pe coastele din Kochi sunt nişte valuri foarte bune. Şi nu e aglomerat. Surfingul e un sport mult mai profund decât pare. Prin el înveţi să nu te opui forţei naturii, oricât de violentă ar fi.

  Scoate o ţigară din buzunarul de la piept şi o aprinde cu bricheta de la bord.

  — Nici ăsta nu e un lucru care poate fi explicat prin cuvinte. E ceva la care nu se poate răspunde prin da sau nu.

  Îşi mijeşte ochii şi suflă fumul încet pe geam.

  — În Hawaii e un loc căruia i se spune Toilet Bowl. Acolo se ciocnesc valurile care vin şi pleacă şi formează un vârtej uriaş. Se învârte ca apa în closet. Dacă îţi pierzi echilibrul şi cazi acolo, te trage imediat la fund şi nu prea mai poţi să ieşi la suprafaţă. Depinde şi de valuri, dar e posibil să nu mai ieşi niciodată de acolo. În orice caz, cert e că, odată tras la fund, trebuie să stai liniştit. Dacă te panichezi şi începi să te zbaţi, nu rezolvi nimic. Din contră, îţi consumi puterea.

  Când o păţeşti pe pielea ta realizezi că nimic nu poate fi mai înfricoşător, dar dacă nu îţi depăşeşti spaima asta, nu eşti surfer adevărat. Dai piept cu moartea, o cunoşti şi o învingi.

  Acolo, la fundul vârtejului, îţi trec prin cap nenumărate gânduri. E ca şi cum te-ai împrieteni cu moartea şi ai purta o discuţie intimă cu ea.

  Opreşte în dreptul gardului, coboară şi încuie porţile. Le scutură apoi de câteva ori, ca să se asigure că nu se deschid.

  Mai departe tăcem amândoi. Lasă radioul pornit pe un post de muzică şi conduce, dar îmi dau seama că nu ascultă.

  Nici când intrăm în tunel şi transmisia se întrerupe, nu pare să-i acorde vreo atenţie. Pentru că aerul condiţionat e stricat, după ce intrăm pe autostradă mergem numai cu geamurile deschise.

  — Dacă vrei să înveţi surfing, vino la mine, îmi spune el când în zare apare Marea Interioară. Am o cameră liberă şi poţi să stai cât vrei.

  — Mulţumesc. Nu ştiu când, dar am să vin.

  — Eşti ocupat?

  — Am câteva lucruri de rezolvat.

  — Da, şi eu, spune Sada. Nu că m-aş lăuda.

  Multă vreme nu mai spunem nimic. El se gândeşte la problemele lui, eu la ale mele. Stă cu privirea aţintită la drum, mâinile pe volan şi din când în când mai fumează. Nu conduce la fel de repede ca Oshima. Îşi ţine cotul drept sprijinit pe geamul deschis şi merge cu viteză regulamentară. Doar când în faţă apare vreo maşină care merge foarte încet, schimbă banda, apasă agasat pedala de acceleraţie, apoi revine imediat pe prima bandă.

  — Faceţi surfing de mult timp?

  — Mda, răspunde el şi tace.

  Tocmai când mă întreb dacă nu cumva a uitat ce l-am întrebat, vine şi răspunsul.

  — Din liceu. La început doar ca distracţie. Serios îl practic de vreo şase ani. Am lucrat în Tokyo la o mare agenţie publicitară. Serviciul mă plictisea, aşa că l-am lăsat,