— Bună treabă, Hoshino, şi-a zis el după un timp.

  Când atacase creatura albă şi întorsese piatra, făcuse multă gălăgie şi era îngrijorat ca vecinii să nu se fi trezit şi să fi telefonat la poliţie. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Nu s-au auzit sirene şi nu a bătut nimeni la uşă.

  Asta i-ar mai fi lipsit, o confruntare cu poliţia tocmai în acel moment.

  Hoshino ştia că bucăţelele îndesate în sac nu aveau să mai învie. Nu mai are unde să se ducă, şi-a zis el. Dar mai bine să fiu absolut sigur. Când se luminează de ziuă, mă duc şi îi dau foc pe plajă. Îl fac scrum şi după ce termin mă întorc la Nagoya.

  Era aproape patru şi începea să se crape de ziuă. Venise vremea să plece. Şi-a îndesat hainele în geanta de voiaj şi, ca măsură de precauţie, şi-a pus şi ochelarii de soare şi şapca înăuntru. Ar fi fost culmea să-l prindă poliţia chiar pe ultima sută de metri. A luat sticla cu ulei ca să aibă cu ce da foc. Şi-a amintit şi de CD-ul cu Arhiducele şi l-a băgat în geantă. S-a dus apoi lângă patul pe care zăcea Nakata.

  Aerul condiţionat funcţiona mai departe la cea mai joasă temperatură şi în cameră era foarte frig.

  — Nea Nakata, am plecat. Îmi pare rău, dar nu pot să rămân aici. Când ajung la gară, o să sun la poliţie şi aranjez să vină să te ia. Mai departe, te las pe mâna unui poliţist drăguţ, da? Nu o să ne mai vedem, dar să ştii că n-o să te uit niciodată. Nici dacă aş vrea, n-aş putea să te uit.

  Aerul condiţionat s-a oprit cu un clănţănit puternic.

  — Uite ce zic eu, continuă Hoshino. De acum încolo, când o să mai fie ceva, o să mă gândesc ce ar zice nea Nakata, ce ar face nea Nakata acum? Mi se pare un lucru foarte important. Adică, o parte din dumneata o să continue să trăiască prin mine. Nu sunt eu un receptacul prea strălucit, dar tot mai bine decât nimic, nu?

  Însă cel cu care vorbea el acum nu era decât carapacea lepădată de Nakata. Partea cea mai importantă din el plecase deja în alt loc şi Hoshino îşi dădea foarte bine seama.

  — Hei, piatră! Se întoarse el către piatră şi o mângâie.

  Aceasta redevenise o piatră obişnuită. Era rece şi aspră.

  Am plecat! Mă întorc la Nagoya. Se pare că trebuie să vă las pe amândoi în grija domnilor poliţişti. Aş vrea să te duc înapoi la templu, dar nu prea stau bine cu memoria şi nu-mi mai amintesc deloc unde era. Îmi pare rău şi te rog să mă ierţi. Nu mă blestema! Eu am făcut aşa cum mi-a zis colonelul Sanders, aşa că dacă e, pe el să-l blestemi. În orice caz, mă bucur că ne-am întâlnit. N-o să te uit nici pe tine!

  Hoshino şi-a pus în picioare pantofii Nike cu talpă groasă şi a părăsit apartamentul. Nici nu a încuiat uşa. În mâna dreaptă ţinea geanta de voiaj, iar în stânga, punga cu resturile creaturii.

  — Doamnelor şi domnilor, a venit vremea să facem focul!

  Zise el, înălţându-şi privirea către est, unde cerul începea să se lumineze.

  Capitolul 49

  A doua zi pe la nouă, aud o maşină apropiindu-se şi ies afară. Apare o camionetă cocoţată pe nişte roţi solide. E un Datsun 4X4, care nu pare să fi fost spălat în ultima jumătate de an. Pe portbagajul exterior are două planşe de surfing lungi, tocite. Trage în faţa cabanei. Motorul se opreşte şi împrejur se aşterne din nou liniştea. Dinăuntru coboară un bărbat înalt, îmbrăcat cu un tricou mare, alb şi pantaloni scurţi kaki. În picioare are nişte adidaşi cu ştaifurile zdrenţuite. Pe tricoul pătat de ulei scrie NO FEAR. Are spre treizeci de ani. E lat în umeri, bronzat bine şi pare nebărbierit de trei zile. Are părul lung cât să-i acopere urechile.

  Presupun că e fratele lui Oshima, cel care are magazinul cu articole de surfing din Kochi.

  — Hei! Îmi zice el.

  — Bună ziua!

  Întinde mâna şi dăm noroc pe prispă. Are mâna mare şi puternică. Presupunerea mea se dovedeşte corectă. Este fratele lui Oshima. Îmi spune că toată lumea îl strigă Sada.

  Vorbeşte încet, alegându-şi cuvintele. Nici urmă de grabă, de parcă ar avea timp berechet.

  — Am primit un telefon din Takamatsu să vin să te iau de aici, spune el. Se pare că a apărut ceva urgent.

  — Ceva urgent?

  — Da. Nu ştiu despre ce e vorba.

  — Îmi cer scuze că v-am pus pe drumuri.

  — Ei, lasă scuzele. În cât timp poţi să fii gata de plecare?

  — În cinci minute.

  Cât timp îmi adun bagajele, mă ajută să închidem cabana, fluierând. Închide geamul, trage draperiile, verifică butelia, strânge mâncarea rămasă şi clăteşte chiuveta. Din toate mişcările sale se simte că priveşte cabana ca pe o prelungire a sa.

  — Văd că fratele meu te place, spune el. Şi lui nu prea îi plac oamenii. E mai dificil.

  — Cu mine a fost foarte amabil.

  — Dacă vrea să fie amabil, e, îşi expune el părerea succint.

  Mă urc pe scaunul de lângă şofer şi-mi pun rucsacul la picioare. Sada porneşte motorul, bagă în viteză, scoate capul pe geam şi aruncă o ultimă privire la cabană, apoi demarează.

  — Unul dintre puţinele noastre puncte comune este cabana asta, spune el în timp ce coboară pe drum, mânuind volanul cu îndemânare. Când avem chef, venim pe aici şi stăm singuri vreo câteva zile.

  Mai reflectă puţin la ce tocmai a zis, apoi continuă.

  — A fost dintotdeauna un loc foarte important pentru noi