şi de damă, cu nasturi coloraţi, scurteici cu guler de catifea căptuşite cu vatelină şi împodobite cu şireturi colorate, ciorapi cu dungi, bonete de finet înfoiate, fuste cu jupoane… Toate erau mâncate de molii şi pline de praf – toate trebuiau să fie peticite şi stopate cu migală, spălate şi uscate cu grijă. Tema nu era pentru o săptămână sau două, ci pentru luni întregi.

Nu mică a fost mirarea lui Bach văzând că vicleana lui armă are efect nu asupra lui Anntche (căreia îi erau destinate aceste strădanii), ci asupra lui Vaska.

La vederea cuferelor deschise a încremenit la jumătatea cuvântului; iar când din adâncurile prăfuite au început să fie scoase la lumină unul după altul lucrurile din lână şi mătase, Vaska, cu faţa imobilă şi gura întredeschisă, a tras spre el fără să se uite băncuţa sculptată, s-a aşezat lângă marginea cufărului şi nu s-a mai ridicat până în miez de noapte.

Anntche, încurcată de o temă atât de complexă, a şezut o oră sau două lângă comorile Tildei, alegând bulendrele, dar apoi a obosit şi a început să se smiorcăie, să-l tragă pe Vaska de mâneci, cerând să se mişte sau să se joace. El nu-i răspundea. Expresia de pe chipul lui era întocmai ca aceea pe care Bach o observa când punea acul pe disc: un amestec de neînţelegere, admiraţie şi emoţie. Ce resorturi tainice acţionau sufletul micului kârgâz? Ce manivele şi roţi se învârteau în adâncul inimii haimanalei?

În orice caz, din ziua aceea Vaska a devenit mai liniştit şi mai serios. Dacă pentru Anntche sortarea lucrurilor din cufere s-a transformat într-o obligaţie neplăcută, pentru el era o plăcere de fiecare zi, cu nimic mai neînsemnată decât orele petrecute lângă gramofon. În aceste zile i-a cerut pentru prima dată în viaţă ceva lui Bach: a stat îndelung în faţa acestuia, bolborosind morocănos ceva şi arătând spre camera Tildei. În cele din urmă, Bach a înţeles: Vaska cerea să doarmă în odăiţa Tildei. Bach a încuviinţat din cap.

Dacă ar fi ştiut ce avea să urmeze, nu i-ar fi dat voie pentru nimic în lume, ci l-ar fi dat afară de la fermă în şuturi.

Anntche a început din nou să fugă. Acum, însoţită de Vaska. Odată, pierzându-şi răbdarea cu munca obişnuită şi tăcerea îndelungată a prietenului său vrăjit de sortarea vechiturilor, a sărit în sus şi a ţâşnit pe uşă cu chipul palid şi furios. Simţind supărarea care plutea în aer, Vaska a dat fuga după ea. Bach nici n-a apucat să clipească până când amândoi au dispărut în desişul pădurii. S-au întors spre seară, zâmbitori, mulţumiţi. De atunci, totul a reînceput: fuga, aşteptarea, fuga…

Bach se ducea ca de obicei să-i aştepte în gheţărie; dar nici răceala gheţii nu-l ajuta să scape de noua spaimă – că sufletul de haimana al lui Vaska o să-şi dorească deodată libertatea şi o să zboare departe de fermă, iar încrezătoarea Anntche avea să zboare cu el. Când fugarii se întorceau acasă – emoţionaţi, gâfâind de oboseală şi bucurie, Bach simţea o uşurare vecină cu durerea, şi, tot vecină cu durerea, o stranie recunoştinţă faţă de Vaska – pentru că se întorsese acasă şi o adusese cu el pe Anntche, sau poate pentru că ea nu fusese singură în pădure.

Da, acum depindea de băiatul acesta – de băiatul de pripas pe care el însuşi îl prinsese cândva în năvod, el însuşi îl adusese în casă, îl adăpostise, îl hrănise şi îl lăsase să ierneze aici.

Da, acum erau doi împotriva lui Bach – doi copii, legaţi între ei de tinereţe şi de viaţa în sălbăticie.

Ce le putea opune el? Ce armă să mai folosească?

A început să-i ducă seara pe culmea dealului, să admire apusul. Dacă frumuseţea eternă a Volgăi le va atinge inimile şi îi va umple de linişte? s-a gândit el. Nu fiindcă ar fi avut vreo speranţă, ci pentru că nu avea alţi prieteni, chema râul să-i fie aliat. Acesta i-a răspuns: revărsa pe trupu-i neted asemenea răsărituri şi broda cu valurile asemenea modele, că pe Bach îl usturau ochii de emoţie. Copiii însă nu împărtăşeau admiraţia lui – îi preocupau mai tare focurile îndepărtatului Gnadental. Observând acest interes periculos, Bach şi-a luat seama şi a întrerupt plimbările de seară.

Nu mai avea altă armă în arsenalul lui. Vaska însă avea. Cea mai înspăimântătoare şi mai perfidă dintre toate: limba.

Anntche a început să vorbească îndată după întoarcerea lui Vaska – cu propoziţii şi fraze întregi, grăbit, înecându-se de emoţie. Când Vaska era treaz, i se adresa lui: îi povestea însufleţită ceva, îl întreba, insistând să i se răspundă, repetând după el sau certându-se. Când dormea, se adresa unei şopârle în fugă sau unei păsări în zbor, merilor din livadă, ierbii de sub cerdac şi peştelui congelat din gheţărie. Bolborosea adeseori unul şi acelaşi lucru în diferite moduri, încercând intonaţii şi timbre. Nu părea să conteze prea mult pentru ea despre ce şi cu cine vorbea – numai să-şi mişte limba şi să-şi lovească buzele una de alta, născând sunete, legându-le în cuvinte, şi cuvintele în propoziţii. Deseori – înainte de culcare sau retrăgându-se în spatele casei – vorbea singură, şi până şi aceste exerciţii neauzite de nimeni îi făceau plăcere.

Cu Bach însă nu vorbea. Fie pentru că tăcerea care îi lega nu era o povară sau un obstacol, ci, dimpotrivă, o formă de înţelegere, şi orice cuvânt rostit ar fi distrus această legătură, fie pentru că se temea să nu-l supere, fie pentru că nu era sigură că ar înţelege-o.

Şi, ce-i drept, el n-o înţelegea. Îi admira buzele mişcătoare şi chipul care i se lumina de bucurie când vorbea. Era în stare să asculte la nesfârşit sunetele vocii ei în timp ce bombănea moralizator stiva de lemne sau fântâna (trăgea cu urechea ascuns după colţul casei sau al magaziei, ca un şcolar din clasele primare, iar îndată ce auzea paşi, fugea în casă). Dar nu înţelegea nici un cuvânt.

În fetiţa lui se forma o limbă străină – aşa