cum se formaseră în ea în mod limpede trăsăturile unui om străin, ale haimanalei Vaska. Ce limbă era aceea? Când băiatul de pripas cu ochii oblici abia apăruse la fermă, Bach presupusese că acesta îşi bălmăjeşte înjurăturile fără şir în rusă. Dar expresiile şi frazele lui Vaska erau atât de diferite de cele câteva sute de cuvinte din rusa literară pe care le ştia Bach, că, mai degrabă, făceau parte dintr-o limbă necunoscută. A hali, a se târşi, a cotili, a şmangli, a găbji, a cafti, a se fofila – ce verbe stranii mai erau şi astea? Dar a se lăinici, a dondăni, a se clătări? A specularisi, a obscuranta, a tovărăşi?… Gaşcă, bandă, baştan, ţuhal, vătuire, vieţaş? Ce-i aia bairam? Dar ciupalac? Haramin? Ciumecar? Farfara? Menşevic? Chitros? Basmac?… În taraf – cum adică? Dar cu ghiogârţ? Pălmaş – ce-o fi aia? Dar stângist, troţkist, reacţionar? Defensist, chiabur, simbriaş?…

La început, Bach s-a împotrivit acestei limbi străine. Noaptea, foindu-se în patul lat al lui Udo Grimm, visa cum o goneşte pe haimana: o scoate pe uşă afară, îndesându-i nişte mâncare în traistă, şi nu mai deschide uşa aceea până ce zgomotul paşilor lui Vaska se stinge în desişul pădurii. Dimineaţa însă nu mai avea tăria de a duce la bun sfârşit ce gândise…

Când a devenit evident că fetiţa o să înceapă să vorbească, Bach s-a speriat de-a binelea. Şi s-a bucurat cum de puţine ori se bucurase în viaţa lui. Povara vinovăţiei, pe care o purtase cu el în toţi anii din urmă – vinovăţie pentru muţenia lui Anntche, pentru izolarea ei forţată – era cu fiecare zi mai uşoară.

Şi abia când ea a început să vorbească, şi-a dat seama că nu mai este cale de întoarcere. Limba ei a devenit limba aceea bizară pe care o ştia la fermă numai Vaska. Dacă el ar fi dispărut a doua zi, ea n-ar mai fi avut cu cine să schimbe un cuvânt, n-ar mai fi avut cu cine să crească şi să-şi împărtăşească gândurile. Dacă Vaska ar fi dispărut pentru totdeauna, şi Anntche ar fi încremenit în copilărie, nemaiavând cum să se maturizeze fără o limbă. De aceea Bach trebuia să născocească o armă: nu pentru a se lupta cu mica haimana, ci pentru a-l lua ca pe ceva inevitabil şi ireversibil, ba chiar necesar. Şi Bach s-a lăsat păgubaş. Nu, partea rebelă şi mândră a sufletului său nu era de acord şi cerea o altă soluţie: să-l lege pe pungaş (noaptea, ca să nu vadă Anntche, să-i pună o cârpă în gură şi să-l înfăşoare iar în năvod), să-l arunce în luntre şi să-i dea drumul pe râu în jos, s-o plesnească peste obraji pe Anntche şi să-i poruncească să amuţească pentru totdeauna, iar cuvintele învăţate să le uite; ori el să se ducă în gheţărie şi să îngheţe acolo de moarte, ca ei să rămână singuri şi să-şi dea seama de greşeala lor. Mândria îi cerea, îi cerea, îi cerea… dar Bach i-a poruncit să tacă.

Să tacă – atunci când copiii se întorceau din pădure, discutând ceva, râzând în hohote şi schimbând priviri complice, iar îndată ce-l vedeau pe Bach amuţeau, întrerupându-şi discuţia.

Să tacă – atunci când Anntche a început să se tragă din braţele lui, desprinzându-se din îmbrăţişare, deranjată de manifestările şi aşa rare ale sentimentelor sale (dădea fuga la el singură, noaptea, ca să stea o clipă în braţele lui pline de dor şi apoi alerga înapoi în camera ei, parcă cerându-şi iertare pentru respingerea din timpul zilei).

Să tacă – atunci când a observat că Anntche uită limbajul lor făcut din respiraţii şi mişcări: limbajul cuvintelor devenea treptat pentru ea singura formă de comunicare.

Să tacă. Să tacă.

Bach ar fi încercat să înveţe şi el limba în care vorbeau copiii, ca să înţeleagă un pic sau măcar să ghicească sensul discuţiilor lor. Dar fie limba aceea era prea complicată, fie el era prea bătrân: cuvintele îi scăpau din memorie ca boabele de mazăre dintr-un buzunar găurit.

A acceptat şi această înfrângere – încă una dintr-un şir numeros. Dar era asta o înfrângere? Sau poate doar mersul firesc al lucrurilor?

În cele din urmă şi-a zis: Asta e. Să crească pur şi simplu, copiii ăştia. Să le fie limba străină şi curgerea gândurilor neînţeleasă. Momentele de apropiere cu ei sunt prea rare, iar cele care se ivesc totuşi, prea scurte. Asta e.

Să crească unul lângă altul, ca merii în livadă, ca stejarii în pădure. Să se hrănească cu roadele preocupărilor şi muncii lor, să respire, să doarmă, să mănânce, să râdă împreună. Iar el o să-i crească – cu toată grija şi atenţia care îi stă în puteri: o să pescuiască pentru ei, o să culeagă nuci şi sevă de mesteacăn, o să scoată din pământ morcovi şi cartofi. O să le fiarbă ierburi dacă se îmbolnăvesc. O să le pună discuri dacă se plictisesc. O să încălzească soba în casă şi o să-i aştepte dacă vor zăbovi mai mult în pădure.

Şi cum a hotărât, aşa s-a şi înfăptuit.

24

Pesemne că aceştia au fost cei mai fericiţi ani ai lui.

Merii dădeau rod. Volga când încremenea, acoperindu-se de gheaţă, când îşi continua curgerea tihnită spre Marea Caspică.

Pe acoperiş cutreierau vânturi – iarna grele, amestecate din belşug cu zăpadă şi gheaţă, primăvara suple, respirând umezeală şi electricitate celestă, vara indolente, uscate, amestecate cu praf şi seminţe uşoare de colilie.

Undeva departe curgea o altă viaţă. Ceva se întâmpla – în Gnadental, în Pokrovsk, de-a lungul întregii Volgi, dar ecourile acestei vieţi nu ajungeau la ferma singuratică: aceasta plutea, aşa cum visase Bach, ca o corabie în mijlocul oceanului, fără a mai avea nevoie să ajungă la mal.

Mult mai târziu, Bach avea să afle ce fel de ani trecuseră pe lângă el şi să le dea nume. În aceşti patru ani lumea căpătase o însuşire uimitoare şi înfricoşătoare – tot ce s-a întâmplat în ea s-a întâmplat neîndoielnic la scară mare –, cuprinzând întinderi vaste, implicând mase uriaşe