de oameni, producând o grămadă de esenţe şi fenomene. Lumea a devenit cu adevărat mare, ca şi cum s-ar fi reconstruit spre a exista în ea doar uriaşi. Şi toţi anii care s-au scurs în ea pot fi numiţi şi ei Ani Mari.

Bach a botezat anul 1931 Anul Marii Minciuni – în anul acela minţeau toţi – şi activiştii de partid locali, şi conducerea de la centrul republican, şi ziarele –, minţeau cu un singur scop: să îndeplinească sarcina „Ducerii la bun sfârşit a colectivizării“ în Republica Germanilor; când însă, în vară, ţelul stabilit a fost atins, în colonii „se observau cazuri de foamete la un număr de familii“, iar ţăranii se răsculau şi fugeau cu miile în alte raioane.

Anul 1932 – Anul Marelui Zăgaz – a trecut sub ameninţarea inundării Pokrovskului şi a multor colonii de pe malul stâng, inclusiv Gnadentalul: mai jos pe Volga a fost gata să înceapă construirea unui baraj gigantic. Construirea n-a mai început, dar nici bucurie n-a fost: în sate s-au constatat din nou „cazuri de foamete“, iar raţiile lunare de pâine au fost scăzute – de trei ori într-un an.

A urmat, inevitabil, Anul Marii Flămânziri – şi a luat viaţa a patruzeci de mii de locuitori ai Republicii Germanilor (de altfel, nu erau mulţi faţă de cei şapte milioane care au pierit în toată ţara). Iar apoi, la fel de inevitabil, a venit Anul Marii Lupte, menit să învingă urmările foametei şi să-i împiedice revenirea: s-a luptat cu analfabetismul, şi cu vagabondajul, şi cu furtul de grâne, şi cu predarea fără apartenenţă la partid în universităţi, şi cu insinuarea unor răufăcători în aparatul de stat, şi cu naţionalismul german, ba chiar şi cu fascismul apărut în colonii după venirea la putere în Reich a lui Adolf Hitler…

Bach n-a ştiut nimic din toate astea. Viaţa lui şi a copiilor – mică – se scurgea în legea ei. Şi timpul se scurgea în ea altfel: neobservat, abia-abia. Bach ar fi vrut chiar să se oprească de tot, dar asta nu stătea în puterile lui.

Schimbarea anotimpurilor a încetat să-l mai îngrijoreze. Nu că ar fi devenit indiferent faţă de alternarea frigului şi căldurii, a culorilor vii şi a absenţei lor, a curgerii rapide a vieţii şi a încetinirii ei. Mai degrabă dimpotrivă: ros de griji pentru fetiţa iubită, sufletul lui a devenit atât de tulburat, încât semnele exterioare – temperaturi, culori şi viteză – şi-au pierdut orice putere asupra sa. Inima lui Bach reacţiona la un singur lucru: Anntche. Prezenţa ei era prisma prin care el vedea în jur primăvară sau iarnă.

Era de ajuns să stea noaptea câteva minute cu Anntche în braţe, că întreg farmecul lumii se deschidea iar în faţa lui, de fiecare dată nou: simţea cum musteşte pământul de ape sărate şi dulci, cum umple de forţă copacii şi ierburile, şi ele dau recunoscătoare frunze şi flori; simţea cum puful de pe aripile puilor se transformă în pene, iar burţile netede ale animalelor din vizuini şi scorburi se acoperă cu blană; cum se ciocnesc bucuros, lungindu-se, coarnele cerbilor, iar corpurile peştişorilor din Volga capătă carne şi solzi. Când însă Anntche se desprindea din braţele lui şi fugea în camera ei, toate aceste senzaţii şi percepţii dispăreau: Bach se uita pe fereastră şi descoperea că dincolo de ea ninge sau zboară în vânt ultimele frunze maronii, sau cade o nesfârşită ploaie îngheţată.

Spre dimineaţă uita din nou ce anotimp e afară – trebuia să privească iar pe fereastră ca să se îmbrace potrivit cu vremea. Ar fi putut să nu îmbrace cojocul şi căciula pe care le purta iarna, ci să umble tot anul în scurteica fără mâneci şi cu tichia triunghiulară din postav – corpul lui, călit de şederile în gheţărie, de mult nu mai suferea de frig. Dar obişnuinţa învingea.

S-a dovedit însă că temperaturile de dincolo de fereastră nici nu erau atât de importante pentru fericire. Era uimitor cât de multă bucurie învăţase Bach să găsească în treburile cotidiene, care înainte i se păreau împovărătoare: să-i facă de mâncare lui Anntche, să-i repare încălţările, să facă curat în casa în care trăia ea, să-i cârpească hainele, să pună lemne în soba care o încălzea, să fiarbă apă în ceainic ca să-şi potolească ea setea, să-i bată perna înainte de culcare (pe furiş, ca să nu se supere Anntche) – totul devenise o bucurie. Câtă plăcere vedea el acum în îngrijirea merilor! Cu câtă poftă săpa straturile de legume, rărind morcovii şi muşuroind cartofii! Cu câtă covârşitoare emoţie o urmărea pe Anntche mâncând aceste mere, şi aceşti cartofi şi morcovi, şi fructele de pădure pe care i le culegea, şi peştii pe care-i prindea! Până şi în hrănirea haimanalei de Vaska, Bach a început cu timpul să găsească sens şi bucurie – îi turna uha46 sau îi dădea caşa nu unui băieţel kârgâz, unei puşlamale obraznice cu un caracter nu prea frumos, ci profesorului lui Anntche, celui care o amuza şi o ocrotea.

46. Supă de peşte specific rusească. (N.tr.)

Atunci şi-a amintit de harnica Tilda, care nu-şi întrerupea nici o clipă grija pentru locuitorii fermei! Atunci a înţeles în sfârşit pricinile necontenitei ei osârdii! El însuşi era acum la fermă Tilda cea mută, din strădaniile căreia trăiau ceilalţi. Îndată ce i-a nimerit în mâini vechiul ei şorţ dungat – copiii îl pescuiseră de pe fundul unui cufăr când sortaseră lucrurile –, a început să poarte acest şorţ la bucătărie şi în grădină, fără să-i pese câtuşi de puţin că aparţinuse unei femei.

Anntche creştea – repede şi incontrolabil: mâinile şi picioarele ei, şi până atunci subţiri, alcătuite numai din oscioare fragile, acoperite de o piele transparentă, se lungeau tot mai mult cu fiecare an, făcând ca silueta fetei să semene cu tulpina unei trestii. În scurt timp l-a întrecut cu un cap întreg