pe îndesatul Vaska, şi a devenit clar că lui nu-i era dat s-o mai ajungă din urmă. Mişcările şi mersul lui Anntche erau atât de uşoare şi de iuţi, încât părea că trupul ei nu are nici o greutate; şi Bach, care o urmărea pe furiş în timp ce lucra în livadă sau în curte, tresărea la fiecare pală de vânt – nu-şi putea scoate din minte gândul că o suflare neaşteptată ar putea s-o ridice de la pământ pe fată şi s-o ducă departe. Ea însăşi era ca aerul, ca vântul, ca zborul frunzelor de toamnă peste apa Volgăi. Părul ei întărea această impresie: Anntche îşi răsucea buclele blonde într-un coc în creştet, dar pe frunte şi pe tâmple îi săltau mereu şuviţe pufoase, mişcându-i-se ca un nor în jurul capului.

Chipul rotund, de copil, se lungea treptat, prin obrajii cândva bucălaţi se întrezăreau pomeţii, profilul cârn a devenit drept. Cu fiecare an ce trecea, Bach recunoştea în aceste trăsături adult-severe propriile sale trăsături. Nu se mai bărbierea de mult şi îşi lăsa barba să-i crească până sub ochi, dar nu avea nevoie să-şi descopere faţa; vedea şi fără asta că asemănarea dintre ei era limpede: cu greu o fiică putea semăna mai tare cu tatăl ei. De la răposata Klara mai rămăseseră pe chipul lui Anntche doar ochii albaştri.

Aerul pe care-l căpăta însă, toate grimasele şi expresiile sale, toată viaţa care se manifesta pe chipul ei familiar îi erau străine lui Bach. Gura micuţă, cu buze frumos desenate putea să se transforme într-o singură clipă într-una imensă şi să împroaşte cu înjurături necunoscute lui Bach, sau să se strângă într-o grimasă sfidătoare, sau să se curbeze dispreţuitor. Sprâncenele subţiri, parcă desenate cu un creion pe fruntea albă, feciorelnică, ştiau să zboare sarcastic în sus sau să se îndrepte spre puntea nasului, pliind pielea delicată în cute mânioase. Nasul executa din când în când mişcări circulare, ca un purceluş care aleargă, şi pufnea zgomotos, acompaniind cuvintele care-i zburau de pe buze. În mod uimitor, fizionomia lui Vaska, de la care luase Anntche toate aceste strâmbături, devenea odată cu trecerea anilor mai liniştită şi mai blândă, de parcă i-ar fi dat ei tot ce se adunase în anii de pribegie, iar el ar fi rămas cu faţa lui, curată şi eliberată de măştile purtate cândva.

Anntche vorbea mult. Bach, pentru care vorbirea copiilor nu era decât o muzică, adora sunetele vocii ei, puternică şi sonoră ca ţipătul de pescăruş. În comparaţie cu ea, glasul lui Vaska, devenit mai răguşit cu vârsta, părea mai înăbuşit şi mai încet. Totuşi, chiar şi fără să înţeleagă sensul discuţiilor celor doi copii, Bach observa cât de lung şi bogat era discursul tihnit al lui Vaska şi cât de poticnit era al lui Anntche: fetiţa vorbea în fraze scurte – le presăra, înflorind-o pe fiecare într-o intonaţie aprinsă, de parcă ar fi ciripit sârguincios, fără să reuşească să înveţe a cânta. Uitase de tot limbajul de gesturi şi respiraţii care se crease cândva între ea şi Bach. Acesta din urmă n-o învinuia. Trebuia mai degrabă să se bucure că schimbase graiul muţilor pe vorbirea adevărată.

Şi mai erau multe de care trebuia să se bucure: că trupul subţire al lui Anntche nu prea era predispus la boli, că, deşi părea fragilă, era puternică şi rezistentă – când alergau prin pădure sau înotau în râu îl învingea cu uşurinţă pe Vaska – şi că, deşi în ochii ei se citea o îngrijorare necunoscută, care creştea primăvara, atingea apogeul vara şi pălea spre iarnă, era încă aici, la fermă, alături de Bach.

Iar Vaska era lângă Anntche. Bach n-a apucat să prindă momentul în care scurtele priviri batjocoritoare pe care i le arunca Vaska elevei sale s-au transformat în unele lungi şi serioase. Când pentru întâia dată nu Anntche a alergat după Vaska, gângăvind nepricepută primele cuvinte şi cerându-i să vorbească sau să se joace, ci el după ea. Să se fi întâmplat pe când începuseră să alerge împreună prin pădure? Sau mult mai târziu, când ea începuse să vorbească cu adevărat? Uneori lui Bach i se părea că pribeagul nu e cu un an sau doi mai mare decât Anntche, ci cu cinci – atâta matură tandreţe respira chipul lui când îşi îndrepta privirile spre fată.

E drept, această tandreţe nepermisă ar fi trebuit să-l supere pe Bach, să-l pună în gardă, să-l scandalizeze. Dar nu: el se uita la chipul lui Anntche şi în ochii ei albaştri nu vedea decât visare, întrebări nerostite, aşteptare – dar în nici un caz reciprocitate. Anntche era legată de Vaska, strâns şi fierbinte, ca de un animal de casă. Avea nevoie de el ca de singurul prieten şi interlocutor, dar nu mai mult. Înfiorarea lui Vaska rămânea neîmpărtăşită, ca, de altfel, şi sentimentele lui Bach însuşi. Amândoi, bătrânul şi băiatul, erau acum tovarăşi în iubirea lor neîmpărtăşită pentru Anntche. Bach se gândea deseori la ziua când Anntche o să vrea să părăsească ferma. O să plece oare după Vaska, în care o să se trezească, la un moment dat, tânjirea adormită spre pribegie? Sau dintr-un impuls al ei, trăgându-l după ea pe îndrăgostitul Vaska? O să plece oare prin pădure sau peste râu, cu barca? O să fie oare în ziua aceea o adolescentă cu picioare lungi, sau o tânără deja adultă? Îşi făgăduia că n-o să-i împiedice alegerea (de altfel, împotrivirea lui n-ar fi ajutat la nimic: Anntche înlătura cu uşurinţă obstacolele). Îşi făgăduia că o să-i îmbrăţişeze pe copii de rămas-bun, fără a-i lăsa să-i ghicească durerea, şi o să le dea merinde pentru drum. Îşi făgăduia… Şi deodată a început să iubească iernile: copiii n-ar fi plecat de la fermă pe ger şi ninsoare. Şi ura cu patimă primăverile – toate pâraiele şi glasurile de păsări care răsunau în pădure, vânturile calde şi scânteierile de soare pe iarba tânără. Şi în fiecare vară aştepta cu nerăbdare toamna, ca, privind prima zăpadă atât de îndelung aşteptată, să-şi zică: nu, încă n-a sosit timpul. N-o să fie