Aşteptarea primăverii şi verii devenea cu fiecare an mai chinuitoare, şi Bach a născocit un mod de a-şi uşura suferinţa. Dimineaţa, ieşea în cerdac şi încuia uşa cu lacătul. Se aşeza pe treptele de piatră, înfăşurat în scurteică, se sprijinea cu umărul de balustradă, strângea cheia în mână – şi moţăia până la răsărit. Aceste scurte şi dulci ceasuri, în care copiii erau total în puterea lui – nu puteau nici să iasă din casă, cu atât mai puţin să fugă – îi umpleau inima de o bucurie liniştită şi ruşinoasă. Ştia că se minte: nu avea nici o putere asupra copiilor. Dar era oare ceva rău în această minciună?… La primele raze de soare se ridica, descuia lacătul cu grijă – să nu scârţâie – şi se ducea în camera lui.

Deseori, în locul şederilor nocturne în cerdac, se ducea pe mal – la luntre. Lua cu el un topor. Fără să lase barca la apă, se aşeza în ea şi stătea aşa ore întregi. Stătea şi îşi imagina cum putea să spargă fundul vasului cu o lovitură de topor, retezându-le copiilor calea dacă ar fi vrut să fugă pe râu. Ştia că n-o să facă asta – nici să strice barca, nici să se lupte cu copiii –, dar aceeaşi putere închipuită asupra lor îi dădea forţă. Şi era un lucru preţios: cu fiecare an, forţa îi scădea.

Odată (era deja la începutul toamnei), Bach îşi petrecea, după obicei, noaptea în luntre. Nu dormea: pur şi simplu stătea, mângâind marginile bărcii, reci de umezeala dimineţii, şi gândindu-se cât crescuse Anntche în vara care trecuse: împlinise zece ani, dar după statură putea părea de treisprezece – ameninţa să-l întreacă în scurt timp pe plăpândul Bach. În acel moment apropiat, când Anntche avea să se uite la el de sus în jos, Bach vedea un sens ori un hotar misterios. Nu cumva dincolo de acest hotar îl aştepta despărţirea? Foindu-se pe banchetă, şi-a alungat multă vreme din minte imaginile în care îşi lua rămas-bun de la copii: rămas-bun la marginea pădurii, rămas-bun în casă, rămas-bun pe coama dealului… Iar apoi a apucat toporul de tăişul neted şi l-a înfipt în copastia luntrei, care a cedat. Au sărit aşchii. L-a mai înfipt o dată… Când în copastie s-a făcut o gaură – destul ca să-ţi poţi trece palma prin ea –, a azvârlit toporul pe pietre şi, vârându-şi nasul în piept, s-a prăbuşit în barcă. Şi-a îngropat faţa în mâini – copleşit de tristeţe, sau poate de ruşine – şi a încremenit…

L-a trezit un strigăt puternic.

— Hei, tu, de pe mal!

Bach a ridicat capul, privind în jur cu ochii înceţoşaţi de somn. Soarele era sus pe cer. Pe râu, la vreo zece arşini de mal, era o barcă. În barcă, un vâslaş, un flăcău tânăr, îmbrăcat într-o tunică decolorată fără epoleţi şi şapcă de postav.

— Salut, moşule! Flăcăul îi zâmbea bucuros, ca unei bune cunoştinţe (şi Bach putea să vadă chiar şi de pe mal ce albi îi erau dinţii). Cucăi singur pe-aici sau mai sunt cetăţeni în apropiere?

Flăcăul vorbea ruseşte, dar, observând tulburarea lui Bach, a repetat în germană cele spuse; nezărind pe faţa interlocutorului nici cel mai mic semn de înţelegere, a trecut din nou la rusă.

Bach s-a ridicat în picioare în barcă şi a dat din mâini, parcă alungând un roi de ţânţari: Pleacă! Du-te!

— Da’ ce neprietenos eşti! a hohotit flăcăul, apoi a dat din vâsle, şi barca şi-a rotit etrava, întorcându-se spre mal. Că doar nu vin în vizită! Sunt un lucrător al statului, venit să-şi îndeplinească nici mai mult, nici mai puţin decât obligaţiile de serviciu!

El înţelegea cuvinte disparate, şi chiar prindea sensul frazelor, dar tulburarea îl împiedica să se concentreze. Barca străină se apropia, iar flăcăul ţipa tot mai tare, pesemne bănuindu-şi interlocutorul de surzenie. Bach se agita pe mal, neştiind cum să-l gonească pe vizitatorul neaşteptat, sau măcar să-l facă să tacă. Dându-şi seama că străinul era gata-gata să ajungă la el, a ridicat o piatră şi a aruncat-o în ambarcaţiunea care se apropia.

— Ah, da’ ştiu că eşti agresiv! Flăcăul a lăsat vâslele în apă, încetinind apropierea bărcii de mal. Noi lichidăm analfabetismul, ca să trăiască nepoţii tăi în iluminare şi înflorire spirituală, şi tu arunci cu bolovani în mine. Ruşine, moşule!

Bach a ridicat încă o piatră, mai mare şi mai grea ca prima.

— Un singur lucru să-mi spui, nu s-a lăsat flăcăul, legănându-se în barcă cu vâslele ridicate, fără să se apropie, dar nici să se îndepărteze. Ştii să scrii şi să socoteşti? Eşti în stare să ţii un toc în mână? Şi să te semnezi? Dar să aduni zeci şi unităţi? Sau te pricepi numai să arunci cu pietre?

Bach stătea în picioare, învârtind ameninţător piatra.

— Nu te teme, n-o să te cert! Şi nici n-o să te învăţ acum, pe loc, azbuchea! Pentru asta avem alţi oameni. Eu sunt doar recenzor şi activist, atât! Treaba mea e să bifez în tabel: eşti sau nu eşti şcolit. Asta-i tot! Ei, spune, ai şcoală? Sau n-ai?

Flăcăul striga tare, probabil se auzea şi la fermă. Bach nu ştia cum să întrerupă acest discurs sonor. Întinzându-şi mâinile tremurătoare, a ridicat piatra deasupra capului: încă un cuvânt, şi o arunc!

— Ei, dracu’ să te ia! s-a supărat activistul. Stai în bârlogul tău şi linge-ţi labele! O să se descurce cumva omenirea progresistă şi fără tine!

A apucat vâslele şi era gata să lovească apa cu ele, când de pe deal s-a auzit un prelung:

— Heeeeei!

Anntche zbura în jos pe cărare, cu braţele ridicate şi abia atingând pământul cu picioarele. După ea, ţinându-se de tufişuri şi alunecând cu călcâiele pe pământul sfărâmicios al povârnişului, plutea Vaska.

Bach a încremenit de spaimă; să nu se arunce! Să nu cadă pe panta abruptă! Dar tălpile lui Anntche erau uşoare şi agile: purtându-i trupul pe deal, au zburat peste pietrele de pe mal şi au sărit în apă. Şi