iat-o deja în valuri până la genunchi, ţinându-se cu mâinile de marginea bărcii străine, cu faţa strălucindu-i de mirare şi bucurie, cu buzele ba râzând, ba strigând spre nou-venit ceva grăbit, cu însufleţire. Ce strigau?

În urma ei a sosit şi Vaska – s-a apucat de barcă din partea cealaltă, îndrugând şi el înflăcărat ceva – fie întrebând, fie afirmând. Ce îndruga?

Bach stătea pe mal, strângând la piept piatra grea şi înţelegând că ceea ce se petrecea acum era ceva serios, important, dar neînţelegând ce anume.

— Ascultă, element ostil, a prins glas din nou propagandistul, dar în glasul acesta nu mai era nici bunătatea, nici bucuria de mai-nainte, ci doar răceală şi asprime. Adică, tăinuieşti copii sovietici de şcoala sovietică? Îi ascunzi de colectiv?Vrei să-i târăşti după tine în obscurantism, în mlaştina trecutului?

Bach strângea tot mai tare piatra. Aceasta era rezistentă – nu voia să se sfărâme. Îl dureau degetele de tensiune.

— Numai că n-o să-ţi iasă, duşman al poporului ce eşti! Uite, de-aia cutreieră activiştii toată ţara: ca să elibereze copii ca aceştia din temniţa ignoranţei! Şi să le vină de hac celor ca tine – cât mai temeinic!

Îl durea şi pieptul: Bach îşi apăsa atât de tare piatra de el, că erau gata să-i plesnească sternul şi coastele.

Copiii au alergat spre el şi au început să strige ceva pe un ton implorator, jeluindu-se, învârtindu-se în jurul lui, privindu-l rugător în ochi. Ţipau, atingându-i umerii cu degetele, surâzând timid şi dând din cap – atât de multă vreme, că a surâs şi el şi a dat aprobator din cap. Nu-i mai rămăsese nimic de făcut – doar surâdea şi dădea din cap, dădea din cap întruna. Ei au început să râdă fericiţi, s-au lipit de el o clipă, apoi s-au repezit spre barca în aşteptare. Bach continua să dea din cap. Ei nu-l mai vedeau – săriseră în barcă.

Activistul a vâslit, îndepărtându-se de mal.

Copiii îi strigau ceva lui Bach, fluturându-şi mâinile. El dădea din cap ca răspuns şi zâmbea.

— Hei, moşule! a glăsuit activistul, îi duc la Pokrovsk, la casa de copii Clara Zetkin. Poate că nici n-o să-i primească. Orfelinatul e deja ticsit! Dacă nu-i primesc, mâine se întorc la tine, o să am eu grijă. Aşteaptă!

Bach dădea din cap şi zâmbea.

Părea că se lasă deja apusul când şi-a dat seama că barca dispăruse la orizont ducând copiii. Şi-a dat seama că încă mai strânge piatra la piept; a pus-o cu grijă la picioare.

Nu se ştie de ce însă, nu reuşea să-şi dea seama ce gândeşte sau ce simte. Nu avea nici gânduri, nici sentimente. Capul îi era gol ca o găleată. Şi trupul îi era gol.

Bach şi-a lovit capul – i s-a părut că aude un ecou. Şi-a lovit pieptul – ecoul a părut să se audă iar.

Neştiind ce să facă mai departe cu acest gol răsunător şi unde să-l ducă, a hotărât să se aşeze pe bolovan şi să stea acolo să privească pur şi simplu goana eternă a Volgăi.

S-a aşezat şi a început să privească.

25

În centrul capitalei sovietice, înconjurată de teii noduroşi de pe Bulvarnoe Kolţo şi de reţeaua densă a uliţelor vechi ale Moscovei, ascunsă după crenelurile zidurilor Kremlinului, în adâncul camerelor Senatului, se afla o masă de biliard. Picioarele ei puternice, amintind de şoldurile unei femei, erau făcute dintr-un stejar din Orientul Îndepărtat, adus în atelierele de lângă Moscova întreg, într-un vagon de marfă sigilat. Laturile înalte şi rama erau din frasin răsunător de Mordovia. Tăblia, dintr-o bucată, tot întreagă, de şist, scos din minele din Baikal. Postavul care acoperea tăblia era ţesut din lână merinos de Stavropol, care deţinea recordul la lungimea firului; peste câţiva ani, în timpul primei Expoziţii Agricole Pansovietice, avea să primească o medalie specială tocmai pentru această calitate.

Deocamdată însă, în noiembrie 1934, de lungimea şi rezistenţa fibrelor de lână se bucurau degetele lui Andrei Petrovici Cemodanov47 – se târau încet peste ţesătură, verificându-i întinderea şi uzura. Cemodanov stătea în genunchi în faţa mesei. Stătea de mult, fie mângâind postavul, fie bătând darabana cu degetele pe laturile lăcuite şi ascultând sunetele care ieşeau din lemnul uscat. Degetele lui Cemodanov erau unice: simţeau şi rosătura vagă dintr-un colţ al mesei, chiar lângă buzunar, şi cea mai mică crăpătură în rost, pe margine. Dar parcă numai degetele! Cemodanov era unic cu totul: de la ochii luminoşi, neobişnuit de ageri, afundaţi sub sprâncenele stufoase, şi vestitele-i mustăţi ca spicul grâului, ce-i acopereau temeinic gura strâns închisă (de nu-ţi puteai da seama dacă omul zâmbea sau buzele i se strângeau de nemulţumire), până la legendarele-i mâini cu palmele mari, care (dacă avea dispoziţie şi se afla într-o companie plăcută) făceau asemenea minuni cu tacul pe postav, că-ţi venea să-l filmezi. Bilele zburau pe masă de abia le zăreai, iar buzunarele parcă aspirau singure aceste bile, una după alta, de nici să-ntorci capul nu apucai. Oamenii se adunau ca la praznic să privească vestitele lovituri ale lui Cemodanov – nu toţi, numai cei invitaţi special. Într-un cuvânt, un maestru.

47. Andrei Petrovici Cemodanov (1881–1970), maestru de biliard rus şi sovietic, antrenor de biliard al lui I.V. Stalin. (N.a.)

Cemodanov avea genunchii tari, deprinşi, că doar se târa pe ei aproape în fiecare zi: toate mesele de biliard din Kremlin erau în grija lui. O dată pe lună, vizita negreşit fiecare masă, cercetând-o preventiv: dacă postavul era întins, în ce stare era manta, dacă bandele erau ajustate… Putea, fireşte, să-şi treacă palma peste masă şi stând în picioare, dar ce poţi să vezi şi să auzi de sus? Din genunchi totul e mai clar, şi e şi mai respectuos faţă de masă. Că până şi veterinarul se aşază pe un taburet ca să-i ausculte pieptul vacii. Iar asta nu era vacă, era o operă de artă. Un instrument muzical mai complex decât oricare altul. Mecanică înaltă!

Când Cemodanov, încă târându-se