în genunchi, rostogolea una câte una bilele de biliard pe masă şi le observa rotogolirea lentă, în încăpere a intrat cineva – încet, cu pas sigur. Fără a întoarce capul, Cemodanov a înţeles că-i apăruse elevul. Singurul elev, extrem de important. Unic, am putea spune.

— Ei, cum e elefănţica noastră? a întrebat elevul în loc de salut.

— E bine, nu e nervoasă, a răspuns Cemodanov.

Bilelor le ziceau între ei, în glumă, elefănţici. Cândva Andrei Petrovici pomenise că sunt făcute numai din colţi de femelă (se fac şi din colţi de mascul, dar bile de calitatea a doua, de care, fireşte, la Kremlin nu existau), de aici pornise.

— Mie mi s-a părut ieri că unsprezece face figuri.

Cemodanov a căutat bila numărul unsprezece şi a învârtit-o de câteva ori: fildeşul alb ca zahărul a plutit pe câmpul de smarald – bila se învârtea în jurul axei sale ca balerina Lepeşinskaia48 făcând treizeci şi două de fouettés49 pe scena Teatrului Bolşoi.

48. Olga Lepeşinskaia (1916–2008), balerină sovietică faimoasă în epocă, preferată a lui Stalin – se zvonea chiar că i-ar fi fost amantă. (N.tr.)

49. Un tip de piruetă în balet. (N.tr.)

— O iau la atelier s-o verific, a spus Cemodanov băgând bila într-un săculeţ; a scos una de rezervă dintr-un toc de pâslă şi a pus-o pe masă.

— Facem o partidă?

Fără să mai aştepte răspunsul, elevul şi-a luat tacul din lemn de carpen armenesc de lângă perete.

— Facem, de ce să nu facem! s-a învoit Cemodanov. Şi el avea tacul lui în această sală de biliard.

De obicei lecţiile aveau loc seara târziu, o dată pe săptămână, la o oră strict stabilită, indiferent câţi membri ai Politbiuro-ului aşteptau în sala de şedinţe sau câţi generali glorioşi şedeau răbdători în anticameră, ceas după ceas, cu spinările drepte şi chipurile neclintite.

La început, Andrei Petrovici era stânjenit de faptul că exerciţiile tihnite cu elevul său („Haideţi să repetăm de treizeci de ori această mişcare! Şi de fiecare dată, loviţi mai uşor!“) sunt pricină de amânare a unor decizii politice importante. Apoi i-a trecut – a înţeles că de fapt este exact pe dos: elevului îi plăcea biliardul, după oră ieşea în lume odihnit, binedispus. Şi poate fi ceva mai important pentru ţară decât prospeţimea gândului şi vigoarea spirituală a conducătorului ei? Dacă stăm să ne gândim bine, indirect, biliardul contribuia semnificativ, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, la construirea socialismului, ba chiar era o condiţie necesară a acesteia.

Acum, evident, conducătorul avea nevoie nu de o lecţie, ci de joc – un joc adevărat, războinic, fără ezitări de dragul măiestriei. Uneori – cel mai adesea după miezul nopţii, sau chiar aproape de răsărit –, conducătorul simţea brusc nevoia de a cugeta la ceva important, nepotrivit cu liniştea cabinetului de lucru de la Kremlin. Şi în dormitorul lui Cemodanov suna numaidecât telefonul instalat special pentru aceste cazuri, iar la intrare trăgea un automobil negru, gata să-l ducă pe profesorul care sărise degrabă în pantaloni la elevul care-l aştepta să joace. Unde hălăduiau gândurile conducătorului în timp ce mâinile loveau bilele cu tacul, Cemodanov habar nu avea. Dar îi plăceau aceste călătorii nocturne, le aştepta chiar: se simţea flatat că participă nemijlocit la rezolvarea problemelor de stat. Astăzi, printr-un concurs de împrejurări fericit, se aflase acolo la momentul potrivit.

— Să tragem la sorţi, a ordonat preocupat conducătorul, punând bilele în triunghi pe postav şi aşezând pe margini două bile albe, pentru stabilirea ordinii jucătorilor.

Au lovit. Mâna profesorului s-a dovedit mai sigură: bila lui, sărind de la margine, a traversat masa şi s-a rostogolit ascultătoare înapoi; a încremenit acolo, ca lipită, fără a lăsa nici o şansă bilei adversarului – prima mişcare îi aparţinea lui Cemodanov. Şi au început.

Jucau serios, fără să se grăbească. De altfel, conducătorul nu se grăbea niciodată. Orice s-ar spune, ştiinţă de a-şi stăpâni impulsurile, de a-şi gândi meticulos mişcările, de a se juca cu nervii adversarului tocmai prin această lipsă de grabă avea cât pentru trei la un loc. Mergea încet în jurul mesei; punea încet mâna stângă, amorţită din copilărie, pe postav; tot încet ridica aici degetele uşor strâmbe, curbându-le într-un arc; ţintea fără grabă şi lovea brusc bila cu tacul, puternic şi zgomotos, ca şi cum ar fi tras cu revolverul. Ăsta da caracter.

Cemodanov nu-l văzuse niciodată pe conducător îngrijorat, făcând o mişcare greşită sau lovind grăbit. Dar nici să fie cu adevărat îndrăzneţ nu i se întâmplase niciodată, deşi deja juca de vreo şapte ani. Şi ce jucător de biliard poţi fi fără asta? Aşa, unul de mâna a doua, al cărui joc va fi mereu mort: nici frumuseţe, nici emoţie. Când îndrăzneşti, până şi greşeala – fie din prea multă siguranţă de sine, fie dintr-o excesivă însufleţire – e frumoasă, pentru că e vie…

În biliard, îndrăzneala vine odată cu experienţa. Joacă omul zece partide, o sută, două sute – şi deodată înţelege: Asta e! Cemodanov vedea fără greş pe feţele jucătorilor cine juca cu scânteie şi cine fără, doar cu tehnică. Cel mai repede se însufleţeau la joc poeţii (jocul dezlănţuit al lui Maiakovski – ce minune!) şi, oricât de ciudat ar părea, militarii – nu generalii din spatele frontului, ci luptătorii adevăraţi. Pesemne se manifesta sângele lor fierbinte. Budionîi, Voroşilov – ah, cum luptau: cu răutate, cu înverşunare, aproape rupând tacurile, aproape sfâşiind postavul! Cineva ar putea spune că nu era decât bravură şi nechibzuinţă, pur şi simplu cutezanţă de războinic. Cemodanov însă, nu – el vedea în această înverşunare frumuseţe, ba chiar suflul geniului în jocul de biliard. Şi cât ar fi vrut să-şi ajute elevul nu numai să stăpânească regulile, ci să înţeleagă jocul, măcar o dată să nu împungă cu tacul, numai să lovească încetişor, să nu împingă bila în buzunar, ci s-o