joace, s-o îndemne, s-o pună!… Dar să-l înveţe emoţia, din păcate, nu putea. Şi nici să i-o explice în cuvinte. Cemodanov încercase, singur, în sinea lui – ieşea stupid, ca o enumerare a simptomelor unei boli dintr-un ghid medical: răceală în degete, clocot în piept, gol în cap, imponderabilitate a corpului… Şi dacă ar încerca altfel? Tacul e şi pensulă, şi arcuş, şi peniţă. Iar bilele – şi vopseluri, şi strune. Iar postavul e pânza. O fluturare din mână, o lovitură – muzica!… Nu, nu se poate povesti, nu se poate descrie. Pur şi simplu nu se poate!

Propria neputinţă pedagogică – incapacitatea de a-i dezvălui elevului său principalul secret al artei biliardului – îl deprima pe Cemodanov. Părea că ţine pentru el această ştiinţă importantă, dar ce putea să facă…

Astăzi conducătorul nu juca bine. Ba, dacă e să vorbim cu mâna pe inimă, juca de-a dreptul prost. Ceva îl reţinea, ceva îi înmuia mâinile şi aşa încete, nu-l lăsa să lovească nici măcar cu meticulozitatea lui obişnuită. Şi Cemodanov, care nu cruţa pe nimeni, fie el ambasador, comisar al poporului sau chiar conducătorul însuşi, curând a marcat prima bilă – unu–zero. A icnit de ciudă: juca pentru el, dar suferea pentru elev.

A icnit şi conducătorul: nu-i plăcea când adversarul deschidea scorul – nici în joc, nici în politică. Cel care deschide scorul are forţă, impune logica şi ritmul. E încrezător în avantajul său şi transferă această încredere celor din jur, şi asta e periculos: spectatorii pot fi fascinaţi de un astfel de jucător.

Cemodanov, aproape fără să se uite la masă, a mai dat o lovitură. Tacul a pocnit pe bila ţintită; aceasta, ţâşnind ca un fulger alb pe suprafaţa postavului, a izbit celelalte bile, aşezate în grămadă în centrul mesei, şi ele s-au împrăştiat brusc: una, direct în buzunar (doi–zero!), alte două au încremenit în colţurile mesei, la jumătate de deget de buzunare. Putea lua uşor bilele expuse – le-ar fi băgat în buzunar şi un novice care pune mâna pe tac pentru prima dată. Cemodanov le-a luat – nu-i plăcea nici lui, dar ce să facă? Mâinile lui blestemate i-o luau înainte! Le-a băgat pe toate în buzunare – trei–zero… patru–zero… La conducător nu se mai uita – simţea cum acesta se înnegurează, cum i se îngreunează chipul.

A cincea oară a ales o bilă complicată, care stătea lipită de mantă, lăsând câteva mai simple în joc (adversarul le-ar fi făcut uşor în cazul în care i-ar fi venit rândul). Făcându-şi palma punte şi ridicând mult tacul, Cemodanov s-a gândit să lovească ceva mai puternic decât era necesar, ca bila să se ducă cu câţiva milimetri mai departe de ţintă – să atingă marginea buzunarului, dar să nu intre. A închis ochii de ruşine faţă de el însuşi şi a împins tacul cu sete, ca un începător care-şi demonstrează îndrăzneala: poc! Foşnetul fildeşului pe lână. O lovitură surdă în manta de piele. Bila a rămas în cumpănă, s-a învârtit pe marginea rotundă, a dansat convulsiv, suspendată o fracţiune de secundă în aer de propria energie – şi s-a prăbuşit în buzunar. Cinci–zero.

Conducătorul privea mohorât cum Cemodanov îl face praf. E adevărat: când nu loveşti tu primul, ajungi să regreţi. Exact aşa se simţise cu un an şi jumătate în urmă, când în Germania veniseră la putere naţional-socialiştii. Era la începutul lui 1933. Führerul parvenit, care nici nu apucase bine să se familiarizeze cu atribuţiile de Reichskanzler, a ieşit la atac imediat, cu o mişcare care atunci a părut complet inofensivă: ambasada germană de la Moscova a venit cu iniţiativa să le faciliteze germanilor de pe Volga, care sufereau de foame, primirea de pachete cu alimente de la rudele din Reich (Hitler susţinea deja de mult „tema frăţiei“: încă dinainte de campania lui electorală acuza partidul aflat atunci la putere de „uciderea prin înfometare a fraţilor din sălbatica Rusie“). La început, conducătorul nu a sesizat întreaga gravitate a acestui pas. Treburile nu mergeau prost în regiunea Volgăi – vitrina socialismului, construită cu grijă pentru societatea internaţională, strălucea de succese şi realizări: chiar Republica Germanilor încheiase prima pe ţară trecerea la colectivizarea totală; chiar acolo fusese creat primul tractor de serie din URSS (Piticul, ce-i drept, fusese scos din producţie, dar asta nu-l împiedica să intre în istorie). Korenizaţia50 se desfăşura cu toată viteza, numai manuale şi cărţi în germană fuseseră cumpărate din aceeaşi Germanie cu trei sute de mii de ruble în aur! Iar la studioul Nemkino fusese realizat, montat şi lansat pe ecrane filmul artistic La răscruce51 – oare acestea nu sunt roadele unei revoluţii culturale reuşite? Apăruseră şi se dezvoltaseră în Republica Germanilor pionierii, OSOAVIAHIM52, Uniunea Ateilor Militanţi… Da, anul 1932 nu se dovedise cel mai roditor în regiunea Volgăi, dar rapoartele de la faţa locului erau liniştitoare: foametea era numită „cazuri izolate“, „îngroşare a tuşelor“ şi „instrument de distrugere a clasei culacilor“. Şi ambasadei germane i s-a interzis să trimită pachete cu alimente germanilor sovietici – „deoarece nu exista foamete în Rusia sovietică“. Presa germană a explodat cu titluri mânioase şi articole otrăvite pe această temă. Mai târziu, privind în urmă, conducătorul şi-a dat seama că istoria cu pachetele fusese prima lovitură a unei partide atent planificate. Prima bilă introdusă de adversar în buzunar.

50. Politică sovietică de „indigenizare“ promovată în special în deceniul al treilea al secolului XX, vizând promovarea reprezentanţilor naţiunilor titulare ale republicilor sovietice şi ale minorităţilor etnice în funcţii de conducere în guvernele locale, birocraţia de stat şi în nomenclatură. Implica introducerea limbilor locale în toate sferele vieţii publice. Ruşilor care serveau în conducerile regionale li se cerea să înveţe limbile locale şi să le folosească în treburile publice. (N.tr.)

51. În literatura istorică rusă, acest film din 1927 (a cărui acţiune se petrece în Republica