52. Societatea de colaborare pentru apărarea industriilor chimică şi de aviaţie (Obşcestvo sodeistviia oborone, aviaţionnomu i himiceskomu stroitelstvu), o societate paramilitară creată în 1927 cu scopul declarat al „pregătirii patriotice a populaţiei pentru apărarea Patriei“. (N.tr.)

În scurt timp (după cum era de aşteptat) a urmat o serie întreagă de înfrângeri: fără să se îndepărteze de masă, adversarul a mai marcat patru bile la rând. La Berlin, a apărut în mare tiraj şi a fost promovată în principalele ziare germane broşura documentară Fraţii în nevoie!, ce relata despre destinul tragic al germanilor sovietici (lovit!). Tot acolo, s-a deschis o expoziţie de scrisori ale germanilor sovietici aflaţi în străinătate către rudele lor; vizitarea acestei expoziţii a devenit pentru berlinezi echivalentă cu mersul la un film de groază, atât de tare se simţea în rândurile scurte, adesea ale unor muribunzi, răsuflarea apropiatei morţi (lovit!). Agenţia de informaţii Wolf a publicat manifestul antisovietic Uniunea germanilor de peste graniţă, care chema întreaga lume luminată să participe la ajutorarea germanilor care sufereau de foame în URSS (din nou lovit!). În băncile Reichului a fost deschis contul special Fraţii la nevoie; printre primii care au făcut donaţii s-au aflat Adolf Hitler şi Paul von Hindenburg, fiecare de câte o mie de mărci germane (şi iar lovit!). Iar în Lustgartenul berlinez erau în toi pregătirile pentru un miting antisovietic sub sloganul „Drumul germanilor în URSS, un drum spre moarte“. După miting erau planificate demonstraţii şi o adunare de fonduri.

— E jocul dumneavoastră, a spus liniştit Cemodanov, îndepărtându-se de masă.

Tocmai lovise în gol, într-o încercare nereuşită de a da o lovitură complicată şi lăsând pe masă două bile abil aşezate în colţuri. Era rândul conducătorului.

— E jocul meu, a fost de acord acesta. Iar bilele acestea potrivite, cu numărul cinci şi şapte, sunt ale dumitale. Dumneata le-ai pregătit, dumneata să le foloseşti. N-am nevoie de ajutor frăţesc.

Cât au lovit ei cu tacurile, afară se întunecase. Cemodanov s-a dus la uşă şi a apăsat pe întrerupător – deasupra mesei s-a aprins o lampă mare, cu zece conuri largi, inundând câmpul de joc cu o lumină strălucitoare, ca şi cum ar fi fost pus un snop de aur în mijlocul camerei. Toate obiectele din jurul snopului au dispărut, devenind implacabil negre, topindu-se în întuneric: şi scaunele pentru jucători, şi divanul mic de piele pentru spectatori, şi scrumiera cu picior, şi vitrina pentru tacuri, şi fereastra, şi fotografiile atârnate pe pereţi, ba şi pereţii înşişi, şi tot ce se găsea în spatele lor. Nu mai rămăsese pe lume nimic altceva decât acest postav verde, bilele albe de pe el şi doi oameni care se mişcau cu grijă în jurul umbrelor ce abia se distingeau. Se vedea clar numai jucătorul care se materializa din întuneric şi se apleca deasupra mesei pentru următoarea lovitură. Acum, acesta era conducătorul.

Nu reuşea să se scuture de amintirile neplăcute despre modul mârşav în care începuse Führerul german jocul împotriva lui. Toată această campanie deşănţată pentru ajutorarea „fraţilor germani flămânzi“, care mirosea de la o poştă a oportunism politic, era falsă până-n rărunchi şi concepută atât de grosolan, încât la început mai degrabă îl uimise decât îl alertase. Partea sovietică a fost chiar dezorientată de o minciună atât de neobrăzată şi perseverentă. Apoi şi-a revenit şi a dat replica – a făcut un protest oficial. Pravda, Izvestia, Trud, Ogoniok, Krasnaia zvezda se înfruntau cu Berliner Tageblatt, Lokal-Anzeiger, Völkischer Beobachter, Deutsche Allgemeine Zeitung. Balanţa a fost echilibrată, dar avantajul era evident de partea adversarului.

Clătinând uşor tacul în aer, conducătorul cumpănea în care bilă să lovească. Ar fi avut chef să lovească mai degrabă nu o bilă, ci mutra năsos-mustăcioasă a liderului german. În sfârşit a ales, găsindu-şi direcţia. Bila s-a rostogolit, apoi a ricoşat. Nu jucase prea curat – de fapt, chiar slăbuţ. Dar bila, rostogolindu-se fără tragere de inimă în direcţia buzunarului, s-a târât cum-necum spre el, parcă dând chiar să se întoarcă de la margine, apoi a căzut înăuntru. Prima bilă a conducătorului era câştigată. El a zâmbit. După ce a frecat meticulos cu cretă vârful de piele al tacului, a ţintit îndelung, concentrat. De data asta a lovit mai puternic, dar a ratat. În tăcere, conducătorul şi-a luat tacul şi s-a cufundat în întunericul dimprejurul mesei.

Iar adversarul a ieşit de acolo. Mai exact, au ieşit mai întâi palmele lui: mici, uşor strâmbe, ele s-au aşezat pe rama lăcuită şi au început să bată nervos cu degetele pe lemn. Încheieturile slabe intrau în mânecile costumului de tweed scump, cu croială englezească, cu revere foarte late. Înăuntrul costumului sclipea cămaşa, strânsă atât de tare la gât de o cravată şifonată, uşor dusă într-o parte, încât păreau să se formeze cute mărunte pe gâtul fleşcăit. Partea de jos a feţei, lată şi puternică, atârna deasupra cravatei, iar cea de sus părea să constea doar dintr-o şuviţă de păr unsuros, lipită oblic de fruntea teşită. Între frunte şi maxilar, chiar la mijloc, se zărea întunecat pătratul mic al mustăţii.

Cercetând cu atenţie masa, Führerul a căzut brusc cu pieptul pe ea şi şi-a desfăcut braţele, ca un păianjen uriaş, părând că încearcă să găsească o poziţie confortabilă pentru a lovi. În cele din urmă, mustaţa i-a zvâcnit şi o clipă mai târziu a atins bila cu tacul – a lovit cu îndrăzneală, cu efect, dar n-a marcat. Respira des, dezamăgit, clipea, se încrunta. Şi-a luat de pe postav, cufundându-le în întuneric, pe rând, mâna stângă, dreapta, tacul pe care-l ţinea în ea, trupul mic. Ultimul a dispărut în întuneric capul; Führerul a clătinat supărat din el, şi şuviţa oblică, strălucind de briantină, a tremurat mărunt.

Conducătorul era deja acolo, deja pregătit. A