ţâşnit în cercul de lumină, uitându-şi obişnuita încetineală. Ochii lui le-au găsit imediat între bilele împrăştiate pe cele două necesare. O mână s-a aşezat ferm pe postav, cealaltă a găsit într-o clipă unghiul potrivit pentru lovitură. Simţea tacul altfel – poate mai uşor sau poate, dimpotrivă, mai greu: în el părea să freamăte ceva viu, care i se supunea numai lui, conducătorului. A făcut câteva mişcări de ţintire cu vârful tacului: înainte-înapoi! – şi a lovit bila albă exact la un fir de păr mai sus de linia de centru. A ieşit o lovitură frumoasă, puternică: bila a traversat ca un glonţ postavul, s-a ciocnit de bila ţintă, a ricoşat în manta din dreapta, apoi în cea din stânga, a mai atins câteva bile, pierzând viteză, şi, în cele din urmă, a încremenit în zborul ei spre buzunar, întrerupându-şi traiectoria la circa jumătate de palmă distanţă de acesta.

La capătul mesei deja răsărea chipul Führerului. Lăsându-se pe vine, sprijinindu-se cu mustaţa de ramă şi punându-şi pe ea nasul mare, s-a mişcat încet în jurul perimetrului, căutând unghiul cel mai bun pentru a lovi. Nările îi fremătau uşor – părea că Führerul adulmecă cu ele lemnul lăcuit: nasul lui a lăsat pe frasinul sculptat o urmă umedă, care s-a topit repede sub fierbinţeala razelor electrice. Găsind poziţia căutată, Führerul s-a urcat pe masă aproape cu tot corpul, punând pe postav şi pieptul, şi burta care se curba uşor sub tweed, şi-a ridicat mult coatele şi a lovit din toate puterile bila lăsată în joc cu un minut înainte de către conducător.

— Ce ticălos! nu s-a putut abţine conducătorul.

— Verflucht! Was führ ’ne Schweinerei! 53 a izbucnit ca răspuns Führerul, cu o înjurătură neînţeleasă. Bila, care păruse uşoară, aproape sigură, nu a căzut în buzunar; împinsă de o lovitură nepricepută dintr-o poziţie avantajoasă, ea a ricoşat în mantă şi a ajuns în centrul mesei.

53. La naiba! Ce porcărie!; în germană, în original. (N.a.)

La drept vorbind, nu e nimic ticălos în folosirea greşelilor celuilalt. Jocul e joc. Şi conducătorul a hotărât să lovească cele două bile, cinci şi şapte, aşezate de mult lângă buzunarele din colţuri, dar care scăpaseră atenţiei jucătorilor. Mângâind cu dragoste tacul, el s-a întins pe postavul cald de lână, a oftat adânc, a aşteptat o secundă, şi a lovit bila albă, atât de repede şi de puternic, încât nici el nu şi-a dat seama dacă mâna a condus tacul sau acesta a ţâşnit singur. O lovitură curată! A doua bilă din joc.

După ea a venit şi a treia: ar fi fost ruşinos să nu marchezi cu o bilă pusă atât de ademenitor în colţ. A patra bilă conducătorul a lovit-o lung, peste toată masa: bila albă a zburat printre celelalte pe singura linie posibilă, fără să atingă nici una; s-a ciocnit de cea ţintită (a părut chiar că în momentul ciocnirii au ieşit câteva scântei albastre), a trimis-o în duplet în buzunarul din mijloc, iar ea a intrat în cel din colţ. Două dintr-o lovitură! Scorul a devenit egal: cinci-cinci.

— Ţi-ajunge acum, câine? a rostit încet conducătorul, convins că Führerul îl înţelege şi fără traducere.

Acesta încă şedea pe vine, cu nasul pe masă şi urmărind cu ochii lui cenuşii-apoşi bilele care săltau scurt. Însoţea fiecare lovitură a adversarului cu un scâncet jalnic, de parcă tacul nu ar fi lovit bilele, ci capul lui.

Când i-a venit în sfârşit rândul, a sărit în sus de bucurie, scuturându-şi şuviţa. Cu gura deschisă de emoţie, şi-a şters îndelung de postav palmele transpirate – pe ţesătura verde au rămas nişte brazde lungi, întunecate; apoi, muşcându-şi vârful limbii de excitare, a frecat cu cretă vârful tacului, pătându-şi cu alb fruntea şi bărbia.

Distrat, a băgat creta nu în buzunar, ci în gură (şi n-a observat greşeala), a început s-o plimbe gânditor între dinţi, ca pe o caramea, evaluând aranjamentul de pe câmpul de joc, a înghiţit-o fără s-o mestece şi a zâmbit bucuros: găsise unghiul.

Şi-a aruncat pe masă un picior strâmb îndoit, cu gheatră de lână (conducătorului i s-a părut că tălpile cizmei pătrăţoase miroseau clar a scârnă) şi a încălecat marginea. Trupul şi l-a aşezat alături, într-un covrig bizar; s-a lipit cu burta, pieptul şi bărbia de postav, foşnindu-şi tweedul şi lovind cu nasturii de os în rama de lemn. Şi-a întins coatele; a prins tacul, ţintind; a mormăit ceva tandru-liric:

— Ein Freund, ein guter Freund – das ist das Schönste, was es gibt auf der Welt…54

54. Un prieten, un prieten bun e tot ce poate fi mai bun în viaţă; în germană, în original. Versuri din filmul sonor german Cei trei de la benzinărie (Die Drei von der Tankstelle) din 1930. Muzica, Werner Richard Heymann, versuri, Robert Gilbert. (N.a.)

Aceste pregătiri meticuloase nu l-au ajutat: în loc să lovească, tacul a alunecat cu vârful pe suprafaţa bilei – Führerul a ratat ruşinos. Dându-şi seama ce se întâmplase, a scâncit nearticulat, a zgâriat masa cu unghiile, rupând scame verzi din postav, a dat din picioare în aer. Conducătorul a proptit vârful tacului în trupul agitat al adversarului şi l-a împins de pe masă. Şi, fără să dea atenţie schelălăitului care venea de jos, a început să cureţe câmpul de joc.

Cu o lovitură iscusită de sus despărţise două bile ce păreau lipite; una intrase imediat în buzunar. Jucase perfect bila din colţul îndepărtat (ah, dacă ar fi văzut exigentul profesor Cemodanov această lovitură excepţională!). Apoi, în cel apropiat: jucase impecabil, ce să spunem, aranjând bilele rămase pe postav pentru următoarele lovituri…

La fel de hotărât a acţionat împotriva Führerului şi politic – atunci, în 1933, pentru a pune capăt calomniatoarei „campanii a foametei“. Ca răspuns la broşuricile germane mincinoase a fost pregătită o broşură proprie: Fraţii la nevoie? Mărturii ale germanilor sovietici