(lovit!). Pe prima pagină a ziarelor au apărut mărturii convingătoare ale absenţei foametei în URSS: reportaje despre distrugerea publică a pachetelor cu alimente care ajungeau din când în când în Povolgia de la rudele de peste graniţă; numeroase scrisori ale germanilor sovietici cu propuneri de a lua din Germania „pentru a-i hrăni“ pe copiii care sufereau de foame; apeluri ale colhoznicilor către consulul german în Siberia, domnul Grosskopf, de a trimite înapoi toate ajutoarele materiale primite pentru ei, pentru a fi trimise „germanilor care mor de foame în Germania fascistă“ (lovit! lovit! lovit!). Berlinul se împotrivea slab, încercând încă să joace cartea „fraţilor“, dar Moscova schimbase deja cursul jocului. În toamna lui 1934 a intrat în acţiune directiva ŢK VKP (b) „împotriva ajutorului fascist“: s-a activat lupta împotriva naţionalismului german, cu elementele fasciste din coloniile germane, a fost dezvoltată o puternică Kultur Kampf: în şcolile şi universităţile Republicii Germanilor, alături de studiul germanei a fost introdus studiul obligatoriu al limbii ruse, iar Korenizaţia a fost anulată (lovit! lovit! lovit!). Consulatele germane au încetat dirijarea ajutoarelor materiale spre germanii sovietici; cei implicaţi în organizarea „ajutorului hitlerist“ erau arestaţi…

De sub marginea din fund a ieşit un breton tremurător şi nişte degete contorsionate s-au târât pe postav – Führerul voia să ia pe furiş o bilă de pe masă. Conducătorul şi-a fluturat tacul ca pe o spadă şi a lovit din toate puterile nasul încreţit care se iţea deasupra postavului. A ţâşnit sânge, Führerul a ţipat ascuţit – de erau să crape becurile – şi, întorcându-şi jalnic nasul umflat într-o clipă (ei, păcat că nu i-l spărsese), a dispărut sub masă.

Iar conducătorul a jucat şi cele trei bile rămase – a repurtat o victorie strălucită, după cum s-a exprimat Cemodanov. O bilă a trimis-o în buzunar cu o lovitură lungă, de-a lungul marginii. A doua, cu o lovitură scurtă, cu manta. Iar ultima a reuşit un triplet. Lovit manta din dreapta. Cea din stânga. Victorie! Partidă încheiată.

În sala de biliard era linişte. Din când în când pâlpâiau becurile electrice. Cemodanov a ieşit încet de sub masă. Stând în genunchi şi ţinându-şi mâinile peste nasul însângerat, a privit în jur: în cameră nu era nimeni, pe masa pustie, viu luminată, stăteau două tacuri încrucişate. Puntea nasului îl durea cumplit – poate că-i fusese rupt cartilajul –, dar Cemodanov nu-şi putea reţine un zâmbet fericit: astăzi, pentru prima dată în şapte ani de lecţii regulate, elevul său căpătase îndrăzneală. De ce se întâmplase asta tocmai acum, în această partidă care începuse destul de nereuşit şi nu promitea nici un fel de surprize, Cemodanov nu înţelegea. Un singur lucru ştia: odată ce simte inspiraţia, un jucător de biliard nu mai poate să trăiască fără îndrăzneală. Din ziua aceea elevul va juca din ce în ce mai bine, mirându-se uneori singur de succesele lui rapide. Din ziua aceea va începe un cu totul alt joc.

Şi Cemodanov a zâmbit fericit în întuneric.

COPIII

26

Copiii nu s-au întors – nici după o zi, nici după două.

Nici simţurile lui Bach nu s-au mai întors. Ele trăiau încă în trupul lui, dar trăiau ciudat – separat de el, necorespunzând în nici un fel celor ce se petreceau. În urechi îi şuiera necontenit vântul – în timp ce vremea acum era liniştită (poate bătea vântul prin locurile unde se afla Anntche?). Nasul adulmeca mirosuri străine, respingătoare: din toate colţurile casei venea duhoare de tutun jilav şi praf de cărbune; degetele, îndată ce le apropia de faţă, aveau iz de camfor, iar hainele, de corp nespălat (poate a săpun cu camfor, cărbune şi transpiraţie mirosea acum Anntche?). Orice atingea cu limba – un măr, podul palmei, propriile buze – îi părea insuportabil de amar. Mirosul, auzul şi văzul îl trădau pe Bach, aşa cum îl trădase fetiţa iubită (îşi interzisese să folosească acest cuvânt: „trădare“, dar el îi tot venea în minte) Numai vederea rămăsese credincioasă stăpânului ei – şi îi arăta lumea fără a o deforma.

În prima zi fără copii el a stat pe mal, privind suprafaţa cenuşie a apei, acoperită vag de burniţă, şi ascultând şuieratul vântului din capul lui. Pesemne că în trădarea simţurilor se poate găsi şi ceva folositor: picăturile de ploaie îi cădeau pe faţă şi pe haine, dar pielea nu înregistra umezeala şi nu încerca nici un disconfort – nici ziua, nici în noaptea rece care venea s-o schimbe.

A doua zi, Bach a observat că ochii i se opresc din când în când pe luntrea mutilată – aceasta zăcea pe mal, expunându-şi în ploaie latura hăcuită de topor.

În cea de-a treia zi, şi-a adus uneltele şi s-a apucat să peticească barca schilodită.

Două zile a tăiat, a îmbinat, a astupat. A dat-o cu smoală şi a încleiat-o, a presărat rumeguş şi a încleiat-o din nou. A uscat-o la foc, trăgând peste locul în care lucra o pătură de pâslă (între timp, ploaia se oprise, dar norii joşi încă mai împrăştiau umezeală). Trebuia să lucreze cu atenţie: degetele care-şi pierduseră sensibilitatea ar fi putut să nimerească din greşeală sub tăişul toporului sau să se frigă cu smoală clocotită. În zorii celei de-a cincea zile, când pe cerul cenuşiu mat s-a arătat un soare palid, Bach s-a urcat în luntrea reparată şi a pornit în căutarea lui Anntche.

Barca mirosea nu a fum, ci a fier ud şi a rugină, valurile, a cupru acru şi a piatră vânătă. Gemetele vântului în capul lui deveniseră atât de puternice, că-i venea să-şi astupe urechile. Uneori, prin vântul care nu exista, răzbăteau zgomotele lumii reale – ţipetele pescăruşilor deasupra valurilor, scârţâitul furcheţilor – şi curând Bach a încetat să distingă sunetele adevărate de cele închipuite. Acest amestec nu-l speria şi nu-l împiedica să înainteze spre Pokrovsk.

Nu ştia ce-o să facă atunci când o s-o vadă pe Anntche. O să mugească poruncitor, chemând-o să se întoarcă acasă? O să încerce s-o facă să-şi amintească limbajul respiraţiilor şi al gesturilor şi o să-i poruncească