L-a străbătut o speranţă: oare n-o să i se clintească, de-atâta insuportabilă suferinţă, limba amuţită cândva? N-o să-i spună simplu, „Întoarce-te“? Fie şi încet şi stângaci, fie şi într-o limbă necunoscută de Anntche. Cuvintele sunt adeseori mai puternice decât mâinile – n-o să reuşească astfel Bach să-şi convingă fetiţa?

A aruncat vâslele şi s-a bătut cu degetele peste buze. S-a străduit să nu lovească prea puternic, numai cât să-şi relaxeze gura nemişcată, apoi a deschis-o – larg, larg, până la limită –, dar n-a reuşit decât să mugească. Şi-a apucat limba cu degetele, a tras din toate puterile, parcă încercând să şi-o smulgă din gât – n-a fost de folos: din gât nu i-a ieşit decât un răcnet jos şi prelung, semănând cu glasul unui berbec neliniştit. Disperat, s-a plesnit peste faţă cu palma desfăcută: o dată, încă o dată… I s-a părut că pe buze îi curge ceva cald, lipicios – nu s-a şters.

A ajuns la Pokrovsk la amiază. A ascuns luntrea în tufişurile de trestie şi s-a îndreptat spre oraş pe potecile întortocheate de pe mal. Mergea grăbit – nu pentru că ştia încotro, ci pentru că nu-şi putea stăpâni emoţia tot mai mare.

Potecile de sub picioarele lui erau umflate de ploaie, trupurile plopilor şi ale arţarilor erau întunecate de umezeală, dar lui i se părea că în aer e un miros sufocant de ars: din arbuştii de pe mal venea miros de lână, dinspre râu, unul de vrejuri de cartof arse. Era de ajuns să-şi dezlipească puţin buzele, şi mirosul de ars îi pătrundea în gât, umplându-i de amăreală limba şi cerul gurii. În urechi îi şuiera în continuare vântul, deşi crengile copacilor şi puful trestiei de pe malul apei rămâneau nemişcate.

Bach nu ştia să întrebe de drum (de fapt, nici nu voia) şi de aceea a hotărât să cerceteze Pokrovskul în lung şi-n lat. Avea destul timp până seara, şi nu i se părea că e foarte complicat să găsească clădirea casei de copii.

Nu mai fusese în lume de vreo cinci sau şase ani. Dacă ar fi fost după voia lui, s-ar fi făcut nevăzut pe loc ori s-ar fi transformat într-un şoarece, ca să se furişeze neobservat pe pământ – atât de tare se dezobişnuise de priviri străine îndreptate spre el şi de forfota mulţimii. Şi-a dat seama repede însă că nu atrage atenţia: oamenii îşi pierduseră curiozitatea, privirile lor erau concentrate şi lăsate în pământ, mişcările – rapide şi rezervate. Poate că ei înşişi semănau cu nişte şoareci: ţâşneau grăbiţi din intrări şi porticuri, străduindu-se să nu li se încrucişeze ochii. În plus, deveniseră muţi ca peştii: nici măcar o dată Bach n-a observat ca trecătorii să schimbe măcar două-trei cuvinte între ei.

În locul oamenilor vorbeau lozincile – erau multe, neobişnuit de multe: pe fiecare clădire, poartă sau stâlp de felinar ţipau câte ceva litere mari, trasate cu vopsea pe bucăţi de pânză, îţi luau ochii semne de exclamare şi de întrebare, erau pancarte propagandistice pestriţe. Lozinci acopereau stâlpii de electricitate, lozinci împodobeau capotele maşinilor şi caprele trăsurilor care treceau pe lângă el. Bach distingea cu trudă literele ruseşti cu care ochii nu-i erau obişnuiţi, înţelegând doar câteva dintre cuvintele citite.

„Să dăm!“ îndemnau unele inscripţii. „Să întărim!“, „Să construim!“.

„Să lovim“ ameninţau altele. „Să dărâmăm!“ „Să distrugem!“

„Cu bâta!“ răsunau altele. „Cu pumnul!“ „Cu cizma!“

Tulburat de abundenţa de ameninţări, a dat să se adăpostească sub un portic, dar o pancartă bătută în cuie pe un copac poruncea: „Mergi înainte, tovarăşe!“ Şi Bach a mers.

A păşit multă vreme prin oraş: spre est, până la margine; apoi pe strada următoare – spre vest; şi din nou spre est. Casele se îngrămădeau ca nişte stânci. Pe lângă ele curgeau şuvoaie de cetăţeni care semănau cu şoarecii şi cu peştii. De după colţuri mirosea a smoală fierbinte, în urechi îi şuiera-vuia vântul. Câteodată prin vuietul acesta răzbăteau şi alte zgomote: tropot de copite, huruit de motoare, scrâşnet de frâne, scârţâit de arcuri. Bach nu le acorda atenţie, concentrându-se pe studiul faţadelor şi al porţilor: se temea să nu rateze clădirea casei de copii. Dar n-avea motive.

Vila cu etaj din cărămidă roşie-închis, cu tocurile geamurilor semicirculare vopsite în alb şi cu vaze tot albe în nişele din ziduri, cu turnuleţe bizare la colţurile acoperişului şi balconaş din fier forjat dantelat deasupra uşii de la intrare era greu de ratat. Şi nu din cauza aspectului elegant, ci din cauza chipurilor care priveau de la ferestre: aceste chipuri de copii emanau atâta bucurie liniştită şi vioiciune, se deosebeau atât de izbitor de masele stinse de orăşeni adulţi, încât Bach a înţeles numaidecât că ajunsese. Fără a se obosi să citească placa de la intrare („Casa de copii-internat Clara Zetkin“), a tras uşa grea şi a păşit înăuntru.

Şi mirosul de ars a dispărut, i-au dispărut şi zgomotul din urechi, şi amăreala din gură – Anntche era undeva pe aici, aproape.

Aici mirosea a caşă cu lapte şi a rufe călcate. Bach stătea în vestibulul micuţ, neştiind încotro să se îndrepte. Silueta lui încremenită era singurul punct nemişcat în spaţiul acela – toate celelalte în casa asta se mişcau şi se agitau. Lampa electrică atârnată de tavan tremura zgâlţâită de paşii de la etaj, în jurul ei dansau luminiţe galbene. Uşile, neînchise cum trebuie, ci doar împinse, din când în când se deschideau, lăsând să iasă prin ele voci răsunătoare, versuri de cântec sau chiar locuitori ai casei. Copiii – în haine identice din pânză de bumbac şi toţi raşi în cap (şi băieţii, şi fetele), alergau preocupaţi de colo, colo pe scara scârţâitoare, cu treptele de lemn frecate până la refuz. Duceau sus găleţi cu apă, suluri de hârtie, o mătură împodobită cu panglici colorate, o scară, teancuri de cărţi, un samovar ruginit, o maşină de scris,