o roată de automobil, un urs împăiat (chel de bătrâneţe, dar încă destul de ameninţător). Aduceau jos vrafuri de haine, un trombon vechi, un şevalet rupt, nişte hamuri şi un gâtar colorat, un transperant din care picura vopseaua proaspătă, braţe de flori şi spice uscate, acelaşi urs împăiat. Râdeau, se grăbeau, se loveau cap în cap şi râdeau iar.

Adulţi nu erau.

Bach a mers prin această casă veselă, uitându-se prin fiecare uşă şi căutând-o cu ochii pe Anntche. A văzut dormitorul cu şiruri de paturi aşternute la fel, unde preşcolarii fluierau şi intonau strigături. A văzut sala de mese cu şiruri de castroane de tablă identice, unde copiii mai mari cântau la armonică şi învăţau marşuri pioniereşti. A văzut biblioteca cu stelaje până la tavan, pline de cărţi. A văzut spălătoria cu o cadă uriaşă de fontă şi cazane în care fierbeau rufe. Şi abia la etaj, în sala de clasă spaţioasă, a descoperit-o în sfârşit pe fetiţa lui.

În clasă se repeta un spectacol. Băncile şi scaunele erau trase la uşă, iar pe locul eliberat, în faţa tablei negre cu litere şi cifre pe jumătate şterse, se desfăşura acţiunea. Anntche – într-o rochie lungă „de epocă“, făcută din ziare, şi cu o bonetă tot din ziare – stătea în picioare lângă două coşuri mari, pline cu mere, şi ţinea de mână un băieţel plăpând, îmbrăcat şi el într-un costum de hârtie. Ea striga ceva mânioasă şi îl împingea cu dispreţ pe Vaska (el îşi lipise pe faţă o barbă deasă din curmeie şi îşi pusese pe cap un joben de carton), iar mulţimea în haine „de epocă“ multicolore murmura aprobator şi îl ameninţa cu pumnii pe Vaska.

Jocul nu-l mulţumea pe regizor – un adolescent lungan de vreo doisprezece ani –, şi acesta ţopăia printre actori, făcând mutre fioroase, şi le arăta cum anume trebuie să murmure şi să ameninţe. Scena a fost jucată iar şi iar.

Bach s-a aşezat pe un scaun de lângă uşă şi, de după băncile aşezate una peste alta, a început s-o urmărească pe Anntche. Ea se mişca, îi zâmbea partenerului plăpând şi altor copii, dădea replici şi-l fulgera pe Vaska cu priviri furioase, cu o emoţie atât de autentică, încât nu aveai cum, nu puteai să întrerupi acest şuvoi de bucurie.

Cât se schimbase Anntche în câteva zile! Niciodată Bach nu-i văzuse chipul atât de însufleţit şi ochii atât de strălucitori. Gura i se întindea mereu într-un surâs involuntar, şi ea strângea sârguincios din buze, ca să exprime severitatea necesară scenei. Veşmântul din hârtie îi venea uimitor de bine şi o făcea să pară mai matură. Pe piept, pe umeri, la poale, pe marginea bonetei – peste tot i se înşirau titluri de ziar. (Bach nu le putea distinge de la distanţă, vedea numai mulţimea de semne de exclamare şi de întrebare împrăştiate pe rochia ei.)

Deodată, într-un acces de improvizaţie, Anntche a lovit cu pumnul jobenul de pe capul lui Vaska, şi acesta a zburat pe jos, dezvelind capul tuns chilug. Mulţimea a suspinat entuziasmată. Nelăsându-se mai prejos, Vaska i-a smuls lui Anntche boneta din ziare. Şi ea era tunsă chilug. Pielea de pe capul ei – alb-sidefie, cu vinişoare albăstrui – strălucea blând prin pufuleţul auriu care începuse deja să-i crească la tâmple şi deasupra frunţii. Vaska şi Anntche râdeau în hohote fără să se mai poată opri, mulţimea vuia înflăcărată, iar regizorul urla supărat la toată lumea, cu ochii daţi peste cap…

Străduindu-se să nu facă zgomot, Bach s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit. A închis încetişor uşa după el. A străbătut coridorul ţinându-se de pereţi. A coborât scara. Mijindu-şi ochii în lumina lămpii electrice, a găsit ieşirea. S-a precipitat în strada mirosind a ars, a făcut câţiva paşi şi şi-a îngropat faţa în colţul de zid cel mai apropiat.

A stat aşa îndelung, frecându-şi obrajii de cărămizile foşnitoare, şi a ascultat vântul din capul lui. Ar fi trebuit, pesemne, să facă ceva: să-şi mişte picioarele, să dea din mâini, să se ducă undeva, cu un scop anume, să clipească, să respire, să gândească… Cel din urmă lucru era cel mai chinuitor dintre toate – frânturi de gânduri îi răsăreau dezordonat în minte şi se stingeau, înlocuindu-se una pe alta şi nesupunându-se voinţei lui Bach.

…Ce-i mai rămânea acum? Doar să-şi iubească copiii. Să-i iubească de la distanţă. Să-i iubească fără să-i vadă. Copii care nu-i auziseră niciodată vocea şi acum probabil nici nu aveau s-o mai audă. Copii care vorbeau o altă limbă. Care erau în stare să-l părăsească, să-l uite şi să-l trădeze. Aceşti copii ciudaţi şi străini, care, cine ştie de ce, îşi imaginase că sunt ai lui…

…Şi merele din coş erau butaforie, din papier mâché vopsit…

…Ce-i mai rămânea? Doar să creadă că nu totul fusese în zadar. Poveştile pe care le scrisese. Copiii pe care-i crescuse. Merii pe care îi îngrijise…

…Dar ce păcat de buclele tăiate ale lui Anntche! Oare fuseseră aruncate pe podeaua murdară şi rece? Măturate de-a valma cu părul altor copii cu o mătură grosolană? Azvârlite într-o hazna cu gunoaie şi excremente?…

…Totuşi nu e bine că merele din spectacol sunt false. Nu e corect…

…Şi cât ar fi vrut să rămână aici pentru totdeauna – praf pe cărămizile reci, noroi pe pietrele de pavaj…

…Sau să se facă portar la casa de copii? Să muncească pe mâncare. Să înnopteze în spălătorie, pe laviţă, sau în sala de clasă, pe nişte scaune puse cap la cap, dacă nu era în clădire o cameră pentru portar…

…Ce bine că Vaska e alături de Anntche! El o s-o apere, poate chiar mai bine decât Bach. Fără îndoială mai bine decât Bach, care n-a putut niciodată să apere pe nimeni…

…Poate ar trebui să le aducă copiilor mere adevărate – să joace spectacolul, apoi să mănânce câte vor. Să mănânce toţi, nu numai Anntche şi Vaska, ci şi băieţelul plăpând în veşmânt de hârtie, şi regizorul lungan…

Gândul absurd la mere i se învârtea agasant în creier, acoperindu-le treptat pe