celelalte. Cu atât mai bine: să ai un singur gând prostesc e mai uşor decât să ai zeci. Şi el s-a supus acestui gând – şi-a desprins faţa de zid, şi-a şters praful de cărămidă de pe obraji şi a pornit spre mal, să se ducă la fermă, ca a doua zi să se întoarcă la internat cu merele.

În sala de clasă repetiţia continua. Scena finală se relua pentru a zecea oară în ziua aceea. Răbdarea actorilor ajunsese la limită, şi ei tărăgănau în aşteptarea clopoţelului care-i chema la masa de prânz. Numai regizorul îşi păstra vioiciunea şi entuziasmul, fără să-i pese că în bucătărie o delicioasă caşă de orez cu jumătate lapte, jumătate apă fierbea deja la foc molcom.

— Staţi! a strigat tragic Vaska, întinzând palmele desfăcute spre ceilalţi actori (de sub barba lui de curmeie se scurgea transpiraţia, bărbia şi gâtul îl mâncau insuportabil, ca şi ceafa frecată de jobenul de carton). O, scumpa mea fiică! Ce fericit sunt că te regăsesc! Îngăduie-mi să am din nou grijă de tine, ca să nu mai cunoşti de-acum nevoi şi necazuri!

— Nu, tată! s-a încruntat Anntche aspru de sub boneta de ziar care îi căzuse pe frunte (ar fi trebuit să şi-o îndrepte, fireşte, dar acest gest liber ar fi atras inevitabil reluarea scenei). Acum pot să-mi port de grijă şi singură.

— Îngăduie-mi măcar să-ţi găsesc un soţ vrednic! Vaska şi-a întors ochii holbaţi, cercetând mulţimea – părea că-l caută deja prin ea pe viitorul ginere. Conducătorul de aici va fi fericit să se înrudească cu mine. Vaska s-a bătut mulţumit peste pântecul slăbănog scos în afară şi a râs. Iar tu vei avea în schimb o viaţă lipsită de griji până la adânci bătrâneţi.

— Nu, tată! a exclamat Anntche, bătând din picior pentru a fi şi mai convingătoare (la repetiţiile anterioare chiar îl împinsese pe Vaska în piept, dar apoi fusese hotărât să se abţină de la agresiuni pe scenă). Nu vreau nimic de la tine! Voi trăi numai din munca mea şi numai cu iubitul meu profesor. Strângând din toate puterile palma partenerului în veşmânt de ziar, ea i-a ridicat mâna acestuia, parcă anunţând câştigătorul într-un ring de box (plăpândul partener suspina de fiecare dată în acest moment – fie exprimându-şi emoţia, fie pur şi simplu de durere). El îi va învăţa pe copii, iar eu voi îngriji merii.

— Îî! a icnit sonor Vaska, de parcă i-ar fi tras cineva un pumn în plex; apoi s-a apucat de gât, parcă sugrumându-se, şi s-a prăvălit pe spate (regizorul îi ordonase nu o dată să se apuce de inimă, nu de gât, dar atâta ostentativă teatralitate era peste puterile lui Vaska, şi de fiecare dată el îşi ducea degetele la gâtul subţirel).

Să moară îi ieşea cel mai bine. Putea să horcăie, să-şi dea ochii peste cap şi să se chircească la pământ în spasmele morţii la infinit – păcat că în concepţia regizorală părintele-burjui era repede călcat în picioare de mulţimea care intona un cântec apoteotic. Dar de data asta nu s-a ajuns la cântec: s-a auzit clopoţelul de prânz, şi copiii, aruncând recuzita, au dat fuga în sala de mese.

27

Bach a început să se ducă la Pokrovsk o dată pe săptămână, duminica. La una dintre primele veniri a completat nişte formulare pe care a scris numele lui Anntche şi anul naşterii ei, precum şi numele mamei – Klara Grimm. Ar fi vrut să facă acte şi pentru Vaska, dar nu i s-a permis. De obicei, când ajungea la uşa orfelinatului, şovăia la intrare şi aştepta răbdător ca unul dintre micii stăpâni ai casei să-i acorde atenţie.

— Bach! striga în cele din urmă cineva, observându-l pe bătrânul ascuns la intrare. Anka! A venit al tău!

Sau:

— Volghin! Vaska! A venit al tău!

Bach nu înţelesese numaidecât că Volghin era numele de familie pe care Vaska şi-l luase singur: pesemne că în lumea mare nu poţi să nu ai un nume de familie. El i-ar fi dăruit bucuros lui Vaska numele lui, dar băiatul hotărâse altfel. De altfel, numele de familie era ultimul lucru care-l preocupa pe Bach.

Şi copiii – copiii lui – răsăreau de undeva din adâncurile orfelinatului. De fiecare dată mai înalţi, de fiecare dată mai maturi. În ochii lor strălucea bucuria întâlnirii, dar nu-şi permiteau sentimentalisme: îi scuturau mâna după un nou obicei necunoscut (şi el tresărea de tandreţe când degeţelele calde ale lui Anntche se atingeau de palma lui) şi se aşezau acolo, pe banca de la intrare.

Vaska îi povestea ceva lui Bach, uneori aducea cu el desene, manuale sau caiete cu paginile scrise, ca să i le arate. Bach dădea din cap şi asculta, admirând seriozitatea şi inteligenţa băiatului. Recunoştea că se înşelase în privinţa lui: se lăsase amăgit de aparenta lui grosolănie şi independenţă – nu-i văzuse nici sufletul, nici talentul. Şi Vaska avea de toate: şi un suflet fremătător, şi remarcabile înclinaţii pentru limbă, şi sete de iubire… Vorbirea lui se curăţase repede de măscări, semănând tot mai mult cu rusa literară – şi în această vorbire Bach a început deodată să înţeleagă cuvinte separate. Nu propoziţii, nu fraze, dar nişte fărâme de sens îi rămâneau în memorie după conversaţiile lor. Două-trei cuvinte înţelese – ce mult se dovedea a însemna asta! Putea să mediteze la ele în timp ce se întorcea la fermă, şi noaptea, stând culcat în casa pustie, şi apoi, toată săptămâna, până la o nouă întâlnire.

Anntche, dimpotrivă, vorbea puţin. Stătea tăcută pe bancă, uşor retrasă şi privindu-l pe Bach pe sub sprâncene, sau chiar cu spatele la el. Nimeni în afară de Bach nu observa că în timpul acesta degetele ei îi căutau mâna şi o strângeau puternic – şi nu era o strângere seacă, forţată, ca atunci când se salutau, ci una adevărată, lungă, din toate puterile. Bach strângea şi el degetele fetiţei, fără a cuteza nici să se uite la ea, ca să n-o sperie. Pesemne