Le aducea copiilor nuci, peşti uscaţi şi făină de morcovi. Şi mere – cu grămada, în saci, în coşuri, fără să-i pese câtuşi de puţin că proviziile de la fermă s-ar fi putut termina curând. Veşnica lui precauţie îl părăsise şi el încetase să adune provizii pentru iarnă. Cum putea să păstreze aceste mere pentru el, dacă îi putea sătura cu ele pe copii chiar acum? Anntche şi Vaska primeau darurile, dar niciodată nu le mâncau acolo, pe laviţă: toată mâncarea era dusă în bucătărie, împărţită în porţii egale şi dată tuturor copiilor. Lui Bach îi părea puţin rău că nu putea să vadă asta, dar nu îndrăznea să se uite pe fereastra sălii de mese – se temea să nu-i stânjenească pe Anntche şi Vaska. După rumeneala din obrajii lor îşi dădea seama că nu flămânzeau. După strălucirea din ochi simţea că aici erau fericiţi.

Întâlnirile lor erau scurte. Oricând ar fi venit Bach – dimineaţa, în timpul zilei ori la apus –, copiii aveau mereu ceva de făcut, mereu ceva le necesita prezenţa neîntârziată: pregătirea figurinelor de carton şi a pancartelor pentru demonstraţii, o repetiţie cu orchestra de copii, un concurs de literatură, o vizionare de diapozitive, o adunare a cercului tinerilor propagandişti, ascultarea unei emisiuni radiofonice, pregătirea pentru mitingul copiilor, şedinţa cercului OSOAVIAHIM… Şi imediat se auzea câte o voce insistentă:

— Volghin! Unde-ai dispărut?

— Bach! Vino-ncoa’ repede! Fără tine nu se poate!

Şi ei dădeau fuga, strângându-i grăbiţi mâna lui Bach în semn de rămas-bun. El mai şedea puţin pe bancă, ascultând ţipetele şi râsetele care se auzeau din spatele tuturor uşilor, apoi se ridica şi pleca…

Viaţa se măsura acum în venirile la Pokrovsk, din duminică în duminică. Mai era în viaţa aceasta altceva în afară de cele câteva minute de întâlnire cu copiii? Era livada, de care trebuia să aibă grijă, ca să dea roade – pentru copii. Era Volga, care nu se zgârcea la peşte – pentru copii. Era propriul lui trup – îmbătrânit serios în ultima vreme, acoperindu-se cu vălurele brune şi adunându-se ici-colo în cute fleşcăite, dar încă mobil, încă viu. Dacă l-ar fi lăsat picioarele sau spinarea, n-ar mai fi putut să-i viziteze pe Anntche şi pe Vaska – şi de aceea a început să fie mai atent cu trupul lui: se îmbrăca mai călduros, se învelea noaptea cu vechea pilotă de puf, nu uita să se hrănească. Sunetele străine din cap şi mirosurile străine din nas au încetat să-l sâcâie. Doar când şi când îi mai suna în cap o furtună imaginară, iar nările-i adulmecau miros de ars, dar acum Bach ştia cum să se împotrivească: se gândea la mere. La cum o să aleagă cele mai mari fructe din hambar şi o să le pună în coş; cum o să le ducă acest coş copiilor şi cum copiii o să mănânce aceste mere, muşcând cu zgomot şi împroşcând sucul – şi vântul din capul lui se liniştea, şi mirosul de ars lăsa locul aromei de măr. Şi curând mirosul şi auzul şi-au pierdut agerimea, ca şi văzul şi pipăitul: lumea a devenit ceva mai tăcută, ceva mai palidă, ceva mai vagă.

Dimineaţa, Bach era chinuit de amintiri false: îşi amintea limpede cum în seara precedentă (după ce închisese obloanele şi aprinsese lampa) bătuse cineva la uşă. Se întorseseră copiii. Intraseră – obosiţi după drum, înfometaţi, dar zâmbitori –, îşi scuturaseră picăturile de ploaie de pe haine şi dăduseră fuga la cuptor, să caute ceva de mâncare. Scotociseră atât de năvalnic prin străchini şi ceaune, încât un capac – de metal, uşor îndoit pe margine – căzuse pe jos şi se rostogolise sub picioarele lui… Raţional, Bach ştia că asta nu se întâmplase. Dar memoria lui afirma că se întâmplase. Disputa dintre memorie şi raţiune nu dura mult, după câteva minute toate se aşezau la locul lor. Memoria se învoia: copiii nu se întorseseră. Şi cu cât trecea timpul, cu atât mai supusă devenea memoria, cu atât mai repede ceda.

Bach adunase lucrurile copiilor (pantaloni, cămăşi, rochii) şi le dusese la internat, dar Anntche şi Vaska refuzaseră să le ia: nu voiau pe ei altceva în afară de uniformă, aceeaşi pentru toţi elevii. Şi el se bucurase: adusese lucrurile înapoi şi le atârnase prin casă – pe spătarele scaunelor, pe tăbliile paturilor, deasupra sobei – ca şi cum copiii ar fi continuat să trăiască la fermă.

Golul care se crease în viaţa lui nu putea fi umplut; dar Bach s-a obişnuit cu acest gol aşa cum te obişnuieşti cu toate – cu pierderea unei mâini sau a unui picior, cu moartea părinţilor sau cu viaţa într-o ţară străină îndepărtată. Acest gol se transforma uneori într-un sentiment necunoscut şi foarte plăcut: se uita la mucegaiul care se căţăra pe bârnele casei, şi pentru prima dată nu era chinuit de ruşine, nu dădea fuga imediat să-l răzuiască cu cuţitul şi să-l frece cu sare; se uita la buruienile care năpădeau grădina, la praful care acoperea mobila, la găurile din propriile haine, şi nu simţea decât indiferenţă. Nu mai era dator să plivească, să cureţe, să gătească, să cârpească. Nu mai era dator să se trezească devreme, să se agite, să se îngrijoreze. Nu mai era dator cu nimic, nimănui.

Nici lumea nu-i mai era datoare lui Bach. Nu-i mai era datoare să-i ofere minute, ore şi ani de fericire. Inspiraţie şi pasiune. Femei iubitoare, copii iubitori. Lumea nu-i era datoare cu nimic. Lumea şi Bach erau chit.

Acest sentiment de echilibru necunoscut până acum se putea numi şi altfel: nepăsare sau lipsă de pasiune, sau o bruscă răcire a sufletului, sau lene şi apatie bătrânească. Toate fleacurile – şi mucegaiul, şi buruienile, şi praful –, toate se îndepărtaseră, pieriseră, căzuseră de pe umerii lui şi dispăruseră peste bord. Rămăsese un singur lucru, important: copiii. Numai lor le era dator – să apară duminica, să le aducă mere, să le