Şi zăcea, ascultând şopotul ploii dincolo de ferestre şi foşnetul crengilor de măr din livadă. Uneori, privind şiroaiele cenuşii de apă care se scurgeau pe geam, închidea pleoapele, ca să clipească – şi le deschidea abia noaptea. Alteori dimpotrivă: era de ajuns să deschidă pleoapele pentru o clipă, că bezna de afară se transforma în răsărit. În această rapidă înşiruire de zile şi nopţi – cât o clipire din gene – consta farmecul vieţii lui: asta făcea ca săptămâna să treacă mai uşor şi aducea mai aproape duminica dorită.

Ferma se şubrezea – se şubrezea împreună cu el, la fel de încet şi de indiferent. Ca un bătrân tovarăş. Ca un frate. Ca o reflexie în oglindă. Lui Bach îi plăcea această tovărăşie calmă. Viaţa lui şi a fermei se stingea treptat, dar cu atât mai viu şi mai puternic se aprindea viaţa copiilor. Cu atât mai îndreptăţită părea cu fiecare zi plecarea lor…

Într-o noapte, Bach s-a trezit cu o senzaţie de uşurinţă incredibilă. Primul lui gând a fost că a murit. Dar nu, îşi simţea mâinile şi picioarele, putea să mişte din degete şi să se tragă de vârful nasului. Totuşi, membrele îi erau straniu, neînchipuit de uşoare, de parcă ar fi fost pline cu aer. Tot cu aer îi erau umplute şi măruntaiele, şi gâtul, şi capul; până şi părul părea că i se ridică uşor deasupra pernei, că nu are greutate proprie. Ceva îi părăsise corpul – ceva mare, palpabil – i se evaporase ca sudoarea de pe frunte, ieşise odată cu respiraţia.

S-a repezit la sfeşnic şi a aprins lumânarea. Şi-a examinat trupul: de la degetele strâmbe, cu unghii exfoliate, ale picioarelor, până la degetele noduroase ale mâinilor cu pielea încreţită. Trupul era la fel ca înainte, dar şi-l simţea altfel.

Uite, aici, la ceafă, ceva îl apăsase toată viaţa, îl aplecase spre pământ, încovoindu-i spinarea şi îndesându-i capul între umeri. Acum nu mai era.

Înlăuntrul lui, foarte adânc, stătuse mereu ceva, adunându-i într-un singur ghem şi intestinele, şi stomacul, şi ficatul, şi splina. Acum nu mai era.

Toţi muşchii, venele şi articulaţiile îi fuseseră parcă acoperite de promoroacă, cuprinse de frisoane. Acum nu mai erau.

Nu mai era piatra de moară de pe ceafă. Nu mai era acul de gheaţă din măruntaie.

Nu mai era promoroacă pe muşchi. Frica îl părăsise pe Bach.

Şi-şi dădea seama de asta tocmai acum, în toiul nopţii, cercetându-şi trupul în lumina amăgitoare a lumânării. Şi-a dat seama că nu se mai teme nici de consătenii lui cruzi, nici de asprii kârgâzi. Nici de foame, nici de război, nici de răufăcători fără căpătâi. Nici de pierderea femeii iubite, nici de lipsa de sens a muncii lui. Nici măcar de plecarea copiilor. Toate acestea fuseseră deja în viaţa lui. Se întâmplaseră – şi pieriseră, se transformaseră în nisip, se vărsaseră în Volga.

Şi frica nu mai era.

Pentru prima dată în jumătate de secol de viaţă.

Bach a suflat în lumânare şi a stat o vreme pe întuneric. Uşurinţa din trup era atât de neobişnuită şi de stingheritoare, că ar fi preferat să primească înapoi măcar o fărâmă din frica dispărută – ca să-şi întărească cumva organele şi muşchii, să le lipească laolaltă, să dea organismului său măcar puţină greutate…

A ieşit în noapte şi a deschis larg toate obloanele. A şezut în cerdac, urmărind luna care se ascundea pe după nori. Apoi s-a îmbrăcat mai călduros, a zăvorât uşa şi s-a dus să se plimbe prin împrejurimi.

Picioarele, neobişnuite cu uşurinţa trupului, îl purtau repede, încăpăţânându-se să ajungă pe mal – el însă le tempera viteza, vrând să asculte pădurea. Nu ploua, şi zgomotele nopţii se auzeau clar: buturugi jilave scârţâiau, băltoace şi frunze grele de umezeală îi pleoscăiau sub ghete, din când în când în aceste băltoace cădeau cu un gâlgâit sonor picăturile atârnate pe crengi. Un glas tânguitor – de pasăre? de animal? – se auzea în depărtare. Era imposibil să vadă poteca pe întuneric, dar fie că trupul lui găsea singur drumul cel bun, fie că pădurea se dădea la o parte, nici măcar o dată Bach n-a căzut, nu s-a împiedicat şi nici măcar o dată nu s-a zgâriat.

Dându-şi seama că picioarele îl purtau pe râpă, a coborât spre râu. A stat puţin lângă barcă, mângâindu-i laturile alunecoase de umezeală, şi a împins-o în apă. S-a îndreptat spre Gnadental.

Poate că Gnadentalul se schimbase în anii aceştia, poate că nu. Obişnuindu-se treptat cu acea plăcută uşurinţă a mişcărilor, Bach păşea pe străzi. Dar nici casele cunoscute, nici piaţa principală, unde pluteau fantomele ulmilor arşi, nici sovietul sătesc, unde veghea cândva noaptea întreagă Hoffmann, cel care nu dormea niciodată – nimic nu stârnea vreun freamăt în sufletul lui.

Bach a traversat Gnadentalul şi a ieşit în stepă. A străbătut Valea Uscată până la Pârâul Soldatului. A păşit pe Malul de Lemn-dulce – până la Râpa celor Trei Boi. Peste Groapa Murelor şi Vâlceaua Ţânţarului – până la Dealul Morii şi Lacul Păstorului, nu departe de care se afla Mormântul Diavolului. Şi a mers mai departe.

Păşea prin stepă, şi firele de colilie îi mângâiau genunchii şi gambele. Picioarele nu oboseau să-i poarte trupul, spinarea îi era dreaptă, pasul uşor, capul ridicat. Noaptea nu se mai termina, iar cerul acoperit de nori se lăsa tot mai jos, promiţând o furtună.

Undeva în faţă pământul a început să freamăte şi a venit în întâmpinarea lui. În aceeaşi clipă, Bach a înţeles: nu pământul venea, ci o haită de lupi. Le-a simţit mirosul înainte de a le vedea ochii – zeci şi zeci de ochi, poate galbeni, poate fără culoare. Ochii l-au înconjurat şi au trecut prin el. Spinări de lupi se scurgeau pe coapsele lui, cozi de lupi îi atingeau palmele. Aburul răsuflării de lup – flămând, fierbinte – a pătruns în Bach şi a ieşit din el. Haita s-a scurs pe stepă, dispărând în zare. Şi