Şi-a ridicat faţa. Cerul era năpădit de un liliachiu dens şi aerul se încărcase atât de tare de electricitate, că ţi se părea că până şi o fluturare din gene ar fi putut scoate scântei albastre. Norii umflaţi foşneau, trosneau, vuiau asurzitor. Unul dintre ei a scăpărat deodată alb, a oftat amarnic, grav, şi pe Bach a căzut o picătură rece de apă. Şiroaiele îi biciuiau trupul şi curgeau prin el, picioarele lui simţeau tremurul pământului la fiecare nou tunet. Fulgerele – galbene, albastre, roşii-liliachii – scânteiau tot mai des, tot mai aproape, undeva la distanţă de un braţ.

Dar nu era în sufletul lui nici spaimă, nici emoţie – privea stihia dezlănţuită indiferent, fără nici cea mai mică tresărire.

Nu-i era frică.

Bach a întors spatele furtunii şi a pornit spre casă.

28

Încă multă vreme după noaptea aceea s-a străduit Bach să-şi regăsească frica. Intra în grajdurile colhozului – în boxele taurilor furioşi – şi îi hrănea cu sare din palmă. Intra în spitalul din Pokrovsk, în salonul bolnavilor de tifos, şi mângâia frunţile arzând de febră ale muribunzilor. Urca în clopotniţa din Gnadental şi, aplecându-se mult pe fereastră, privea pământul de la înălţimea zborului de pasăre. Frica nu era nicăieri. Pesemne că-l părăsise pentru totdeauna.

De altfel, absenţa fricii nu însemna câtuşi de puţin curaj: ea fusese înlocuită nu de cutezanţă, ci de linişte. Privirea lui detaşată vedea mult mai multe decât înainte, de parcă s-ar fi tras o cortină de pe toate lucrurile şi toţi oamenii – şi abia acum, pentru prima dată, privea cu adevărat lumea. Explozia de culori şi bogăţia de nuanţe păliseră – rămăseseră numai negrul şi albul, numai ceea ce era important, numai esenţa. Această nouă privire nu doar vedea – ea înţelegea.

Bach privea trecătorii de pe străzile Pokrovskului şi înţelegea că tăcerea lor ca de peşti şi forfoteala ca de şoareci erau cauzate nu de o emoţie reală, de suferinţă sau de îngrijorare, ci de frică: toţi se temeau de ceva, toţi fugeau de ceva.

Aceste două stări, de peşte şi de şoarece, se răspândeau rapid în jur, se transmiteau de la om la om, aşa cum se transmite o molimă sau un zvon stupid. Epidemia a ajuns şi în Gnadental. Bach a fost acolo de câteva ori – şi a observat cât de mult se schimbaseră consătenii săi.

Chipurile unora se lungiseră şi se ascuţiseră, gurile li se apropiaseră de nas şi se lăsaseră în jos, iar nasurile erau împinse în faţă şi căpătaseră obiceiul de a pufni. Ochii li se micşoraseră şi deveniseră iuţi, urechile le crescuseră; trupurile păreau să fi scăzut în înălţime, mâinile li se scurtaseră şi li se lipiseră de piept. Grass muncitori, Lang zgârciţi, Wenders cu frică de Dumnezeu, familia Brecht cea cu mulţi copii, de la tatăl de familie cărunt până la cea mai tânără odraslă, toţi oamenii-şoareci păreau acum rude de sânge, semănând atât de tare, încât uneori cu greu îi mai puteai deosebi între ei. Toţi îşi târâiau picioarele cu o grabă insesizabilă pentru ochiul obişnuit – fără să ridice privirea din pământ şi fără să zăbovească nicăieri mai mult de o secundă.

Fizionomiile altor gnadentalieni, dimpotrivă, se adunaseră în obraji şi încremeniseră ca nişte măşti; ochii li se rotunjiseră şi li se bulbucaseră, urâţindu-i, iar gurile li se strânseseră într-o dungă subţire, aproape invizibilă, cu colţurile lăsate în jos – buzele nu li se deschideau niciodată, iar la unii chiar fuseseră acoperite de piele. Pupilele mari abia dacă li se mişcau în orbite, gesturile lor deveniseră încete şi indiferente. Cândva optimistul Mann, şi pictorul Anton Fromm, şi fierarul Benz, şi costeliva văduvă Koch, şi preşedintele colhozului, Dietrich, până şi Emmy Pepenoasa erau oameni-peşti care pluteau cu grijă pe uliţele Gnadentalului, abia înclinând capul în semn de salut.

De ce se temeau ei? Ce tulburare transformase oamenii în peşti şi şoareci? Bach n-a încercat să găsească răspuns – ştia numai că el nu era afectat de această epidemie: mergea liniştit printre fricile altora, parcă trecând printr-un vad şi rămânând uscat.

Epidemia de frică nu-i afectase nici pe copii – nu numai pe Anntche şi Vaska, ci pe nici unul dintre locatarii orfelinatului: nici pe subţirica şi negricioasa Mamlakat, cu zâmbetul ei ca de zahăr alb, nici pe Klaus cel cu ochii albaştri, nici pe sprâncenatul Lenz, nici pe pistruiata Mania, cea cu gropiţe în obraji, nici pe huliganul Petiunia, nici pe plăpânda Ashat, nici pe mărunţica Engelsina, cea cu ochi negri înguşti, semănând cu două dungi trase cu tuş.55

55. Mamlakat Nahangova (1924–2003), fondatoarea mişcării stahanoviste a pionierilor, primul pionier care a primit cea mai mare distincţie acordată de statul sovietic, Ordinul Lenin în grad de cavaler. Ţara era plină de fotografii ale micii Mamlakat, în vârstă de unsprezece ani, împreună cu Stalin. Engelsina Ceşkova (1928–2004) a devenit foarte cunoscută în URSS datorită unei fotografii în care Stalin o ţine în braţe, pe când ea avea şase ani. După un an şi jumătate, tatăl Engelsinei, membru al ŢIK (Comitetul Execiutiv Central – Ţentralnîi Ispolnitelnîi Komitet – N.tr.) al URSS, comisarul poporului pentru agricultură în RSSA Buriato-Mongolă, a fost arestat în urma unor acuzaţii de activitate contrarevoluţionară şi de spionaj; ceva mai târziu a fost împuşcat. Mama a fost şi ea arestată şi închisă; mai târziu, a fost trimisă împreună cu Engelsina în oraşul Turkestan din regiunea Kazahului de Sud. (N.a.)

Copiii nu se temeau de nimic. În privirile lor încrezătoare şi chipurile lor deschise Bach recunoştea aceeaşi neînfricare pe care o văzuse în ochii lui Anntche încă de la naştere. Glasurile copiilor erau pline de încredere şi pasiune, iar zâmbetele – de iubire şi speranţe. Mişcările lor erau libere, vesele, şi ei îşi purtau această veselie şi această libertate pe străzile Pokrovskului, în spaţiile strâmte ale cluburilor muncitoreşti, ale teatrelor sau ale sălilor de lectură locale. Pe copii nu-i speriau mutrele de peşti şi de