Lumea se împărţise în două: lumea adulţilor speriaţi şi lumea copiilor neînfricaţi existau una lângă alta şi nu se intersectau.

În mod inexplicabil se destrăma şi timpul. Părea a curge la fel ca înainte, de la răsărit la apus, de la zi la noapte. Dar apăruse în el o ruptură, un soi de poticnire ciudată, observată poate de toţi sau poate numai de Bach: toamna nu se mai sfârşea. Mai exact, nu se mai sfârşea nicicum ultima ei lună – noiembrie –, ca să facă loc iernii.

Volga se chinuia, dar nu reuşea să se acopere de gheaţă. Valurile foşneau pe nisipul şi pietrele malurilor, rostogolind stropi îngheţaţi în loc de spumă. În apele verzi-transparente scânteiau cristale, ba albindu-se şi adunându-se în plăci, ba topindu-se la loc şi împrăştiindu-se. O aglomerare de gheaţă plutea într-un şuvoi infinit pe suprafaţa fluviului, aşa cum deasupra lui, pe cer, pluteau norii. Din nori cădea apă. În coborârea lor, picăturile reuşeau să îngheţe şi să se transforme în zăpadă, dar apoi se făceau iar apă şi cădeau ca ploaie pe pământ, o ploaie îngheţată, care-ţi zgâria faţa. Vântul biciuia în rafale satele şi stâncile, stepa şi casele, suflând neobosit dinspre nord şi numai dinspre nord – zile, săptămâni, luni.

Umezeala omniprezentă – ba întărindu-se în promoroacă, ba transformându-se la loc în apă – şiroia pe geamuri şi obloane, pe stâlpi şi porţi, pe pereţii coteţelor de păsări şi ai cocinilor de porci, pe tablele negre şi roşii, spălând indicatorii întrecerii socialiste scrişi cu cretă pe ele. Şiroia pe feţele colhoznicilor, pe coarnele oilor şi caprelor colhozului, pe corpurile vacilor şi ale tractoarelor, pe părul porcilor şi penajul găinilor. Stingea lămpile electrice din case. Strica fânul şi scrâşnea îngheţat între dinţii cămilelor şi ai cailor. Încărca penele pescăruşilor şi ei cădeau ca pietrele în Volga, nemaiputând să-şi poarte trupurile îngreunate prin aer.

Bach, care nu avea calendar şi era obişnuit să măsoare anii prin alternările de căldură şi frig, zăpezi şi iarbă, a pierdut socoteala timpului. O pierduseră şi ceilalţi oameni: în Gnadental, în Pokrovsk, pe tot cursul Volgăi. A venit Crăciunul (în colonii încă se mai serba în taină). Apoi Ziua Armatei Roşii. Ziua Internaţională a Femeii. A venit primăvara. Şi noiembrie tot nu se sfârşea.

Plugari-peşti şi plugari-şoareci au ieşit în stepa mustind de apă. Tractoarele lor, de mult bolnave de rugina care le acoperise trupurile, se împotmoleau în noroi şi se opreau pe veci, insensibile la strădaniile mecanicilor. Şi în scurtă vreme stepa a fost plină de tractoare moarte, aşa cum odinioară era plină de căpiţe.

Au început să are ca pe vremuri, cu cai. Afundându-se în noroi, se târau în urma plugurilor pierzându-şi încălţările şi rănindu-şi tălpile goale în gheaţa care ieşea din băltoace. Nu pământ arau, ci o caşă de gheaţă. Dar semănau, semănau – aruncau cu încăpăţânare în caşa aceea grâu jilav. Şi grâul ieşea – cu fire albe, semănând cu părul cărunt. Îl secerau. Iar noiembrie tot nu se sfârşea.

Colhoznicii, palizi de-atâta lipsă de soare, cu obrajii gri-albăstrui şi degetele încreţite de umezeala permanentă, au ieşit să culeagă roadele. Au adunat pepeni şi bostani de mărimea pumnului, napi şi sfecle cât nuca, morcovi ca nişte firicele subţiri, mere cât boabele de mazăre. Roadele aveau toate aceeaşi culoare şi acelaşi gust – culoarea apei, gustul apei.

A venit toamna: septembrie, după el octombrie. Dar noiembrie tot nu se sfârşea.

Venise vremea Veşnicului Noiembrie.

De fapt, pe Bach nu-l deranjau nici ploaia care curgea întruna, nici aerul tulbure, încărcat de umezeală, care se transforma ba într-o ceaţă albă, ba în ace mici de gheaţă; nu-l stânjeneau nici picioarele veşnic ude, nici hainele jilave pe care nu mai prididea să le usuce pe soba caldă – Bach trăia fără să observe acest noiembrie.

Ferma încremenise, cufundată în frig şi umezeală. Bârnele din care era construită casa, negre şi strălucind de apă, nu se uscau, dar nici nu putrezeau. Paiele de pe acoperiş se înnegriseră şi se lipiseră între ele, dar nu căzuseră. Sobele din casă fumegau, dădeau căldură cu zgârcenie, dar funcţionau încă. Geamurile erau acoperite pe margini cu frunze putrede, dar încă lăsau lumina să intre. Gardurile într-o rână încremeniseră în poziţii ridicole. Buruienile care năpădiseră grădina se transformaseră în schelete maronii. Printre ele se zăreau stejarii rari, opriţi din creştere.

Vechea fermă nu-i mai solicita lui Bach nici forţă, nici atenţie. Şi era bine; nu i-ar fi putut da nici una, nici alta. Bătea cu palma recunoscător în pereţii de bârne acoperiţi de crăpături şi în varul scorojit de pe sobă. Atingea cu recunoştinţă merii – deşi nu mai dădeau rod, erau încă vii. Încă o mai ocroteau pe Klara. La ea se ducea rar – îşi păstra forţele pentru drumurile la copii.

Le ducea în continuare mere duminica; neavând calendar, pur şi simplu număra şase zile după ultima întâlnire, iar în a şaptea se ducea iar la Pokrovsk. Şi, ceea ce era ciudat, foarte ciudat, merele din hambar nu se terminau. Bach nu le număra, ca înainte, alegându-le cu grijă şi acoperindu-le cu paie; pur şi simplu venea, le vărsa într-un sac şi le ducea la casa de copii. După o săptămână, iar venea, iar le vărsa, iar le ducea. Şi tot aşa… În ciuda matematicii şi raţiunii sănătoase, merele din hambar erau fără număr, rămânând proaspete de-ai fi zis că tocmai fuseseră culese de pe creangă. Pe Bach nu-l prea preocupa natura acestui fenomen. Singurul lucru care-l neliniştea vag era senzaţia căderii din timp. Dar cum să-şi planifice drumurile fără semnele prevestitoare ale naturii? Nici pădurea, nici livada nu-l puteau ajuta: merii – ca şi stejarii, ca şi arţarii din pădure – amuţiseră, uimiţi de frigul prelungit. Din când în când, pe crengile înnegrite apăreau pete albe de mucegai, care dispăreau curând – asta era toată viaţa arborilor. (Bach s-ar fi mirat foarte tare dacă ar fi aflat că