nu era mucegai, ci inflorescenţe minuscule.) Nici Volga nu-l putea ajuta: apele ei obosite, care nu apucaseră să se transforme în gheaţă, se îngroşaseră de solzi, curgeau trist, derutate, de-a lungul malurilor. Peştii dispăruseră, dar solzii rămăseseră – erau ridicaţi de pe fundul apei de vântul puternic, transformând râul într-o gelatină scânteietoare.

Bach a vrut să socotească timpul după schimbările propriului trup: după petele brune de pe dosul palmelor, după firele albe din barbă. Dar şi acest calendar s-a dovedit inexact: petele de bătrâneţe de pe mâini apăreau şi dispăreau, jucându-se cu Bach, iar firele de păr alb se încurcau, nelăsându-se numărate cu precizie. Şi el a găsit soluţia: să măsoare timpul folosindu-se de statura copiilor.

Trupurile băieţelului şi fetiţei lui erau cel mai bun calendar. Transformarea chipurilor, lungirea mâinilor, a picioarelor şi a degetelor de la mâini – iată în ce se măsura acum timpul lui Bach. Protuberanţele abia vizibile ale sânilor sub cămaşa de bumbac a lui Anntche. Umbra abia vizibilă deasupra buzei de sus a lui Vaska. Uşoara umflare a buzelor şi rotunjirea umerilor lui Anntche. Ieşirea în afară a mărului lui Adam pe gâtul lui Vaska…

Acest minunat calendar nu avea nevoie să fie notat – îţi rămânea în memorie. Dar, ca orice calendar, trebuia să aibă o ultimă pagină. Bach se întreba: unde e acea ultimă pagină? Şi îşi răspundea singur: pesemne în ziua în care copiii îl vor depăşi în înălţime. Când amândoi vor fi mai înalţi – fie şi cu grosimea unui fir de păr –, atunci vor putea să vadă mai departe şi mai bine decât el, vor fi mai puternici, mai mari, mai sănătoşi. Atunci, probabil, el va deveni inutil. Atunci, probabil, va trebui să plece. Minunatul calendar se va termina. Va începe oare altul după el?...

Bach aştepta cu bucurie calmă ziua când Anntche avea să fie la fel de înaltă ca el. Şi ziua aceea a sosit. Când fata, strângându-i mâna în semn de salut, s-a uitat la el nu de jos în sus, ci drept, a înţeles: Uite, s-a întâmplat.

Mai rămânea ca şi Vaska să-l depăşească în înălţime. Din ziua aceea în inima lui s-a instaurat nu îngrijorarea, nu, ci un soi de vagă nerăbdare. Am putea-o numi chiar dorinţă adevărată – prima din ultimii câţiva ani.

Ce avea să fie apoi cu el, Bach nu se gândea. Dar se întreba ce avea să fie cu ferma. Vechea fermă, bunul lui prieten şi tovarăş de drum, cum avea ea să trăiască fără Bach? Nici Vaska, nici Anntche nu aveau nevoie de ea. O îndrăgiseră cândva, dar, după ce se mutaseră la oraş, nu voiseră nici măcar o dată să vină să viziteze casa şi livada. Peste mulţi ani – maturi, cu primele semne de bătrâneţe pe chip –, poate că ei se vor întoarce aici, ca să-şi reîntâlnească amintirile. Dar ferma nu va putea să aştepte atât de mult: se va dărâma, va creşte pădurea peste ea.

Ce să facă Bach cu casa aceasta dărăpănată, dar caldă încă? Şi cu merii aceştia negri de bătrâneţe? Cu hambarele şi magaziile acestea pe jumătate prăbuşite? Cu gheţăria inundată? Cu puţul invadat de muşchi?

Răspunsul a venit singur – simplu şi singurul posibil. Întins sub pilota de puf şi ascultând ploaia, Bach şi-a dat seama că primise acest răspuns de mult, cu ani în urmă – mult înainte de a se naşte întrebarea. Şi când şi-a dat seama, s-a ridicat din pat, a aprins lampa şi s-a apucat de lucru – chiar în clipa aceea, fără să aştepte zorii.

Ştia că are multe de făcut. Că acel noiembrie fără sfârşit avea să-i îngreuneze simţitor munca. Că era posibil să nu reuşească. Dar îşi dorea foarte tare să reuşească. Şi asta am putea-o numi o dorinţă adevărată – a doua în ultimii câţiva ani.

Şi-a adus uneltele din magazie – şi toporul, şi ranga, şi răzuitoarea, şi rindeaua, maiul, dalta, sula – a adus tot ce i-ar fi putut fi de folos. Le-a curăţat îndelung, scoţând petele întunecate de pe lemn şi rugina de pe metal, până când norii negri de pe cer au devenit gri, anunţând începutul zilei.

A început cu ce era mai important. Târându-se de-a lungul peretelui, a cercetat şi a încercat cu mâna fiecare piatră – nu se clatină? N-a plesnit? Nu trebuie înlocuită? Părea că îmbrăţişează pietrele, că le mângâie. Erau mai calde ca burniţa. A mai adus de pe mal nişte bolovani şi nisip. A înşirat bolovani şi a presărat nisip deasupra, a mai înşirat, a mai presărat, frecând ici-colo cu lut, întărind fundaţia.

Asta i-a luat o săptămână – era să rateze chiar întâlnirea duminicală cu copiii. Când s-a întors de la Pokrovsk, s-a apucat de partea din lemn.

A pipăit cu degetele fiecare bârnă – fiecare proeminenţă şi fiecare adâncitură. A scos fir cu fir câlţii putreziţi şi a pus în locul lor unii noi, uscaţi. În crăpături a îndesat muşchi uscat, lipindu-l cu răşină. Asta i-a mai luat o săptămână.

La repararea acoperişului a lucrat îndelung. Rezerve de paie şi trestie zăceau de mult în hambar, dar, spre bucuria lui Bach, nu se umeziseră şi nu mucegăiseră. A ales fire de paie, le-a presărat cu sare, le-a legat în snopi. Apoi s-a urcat pe scară până la acoperiş şi, ferindu-se de picăturile care cădeau de sus, l-a străbătut de la un capăt la altul, curăţând cu grebla frunzele şi rămurelele căzute, apoi tăind cu grijă bucăţile putrede. Deasupra, din vârf şi până la streaşină, a pus snopi noi – uscaţi, daţi cu sare. Cele câteva cuiburi de păsări găsite pe acoperiş le-a dus în pădure.

A rindeluit toate cercevelele, şi acum străluceau într-un galben blând pe fondul pereţilor bruni. A rindeluit şi uşa de la intrare, şi balustradele cerdacului. A pus geamuri la ambele ferestre sparte – din bucătărie şi din camera fetiţei.

Sfârşind lucrările din exterior, a trecut înăuntru. Şi aici a frecat, a scrijelit, a schimbat câlţii. A curăţat hornul, a văruit soba. A spălat în Volga covoarele şi preşurile.