S-a gândit mult ce să facă cu pereţii din camera lui Anntche. Îi era milă să se atingă de inscripţiile făcute cândva de unghiile delicate ale Klarei. Dar nici să le lase nu putea. A vrut să le şteargă cu nisip – mângâietor, fără a-şi pricinui durere nici sieşi, nici bârnelor, dar n-a putut: nu i se ridica mâna. S-a dus în Gnadental, a adus o găleată de vopsea şi le-a vopsit: să treacă pensula peste cuvinte, ascunzându-le sub un strat opac, parcă nu era atât de dureros.

Cu restul vopselei a scris pe uşa de la intrare: „Casa de copii Internaţionala a Treia“. Cine era Internaţionala asta a Treia şi pentru ce era faimoasă, Bach nu ştia. A dat numele dorit de Hoffmann – chiar dacă mulţi ani mai târziu.

Bach îşi amintea deseori de Hoffmann în acele zile. În Gnadental rămăseseră construcţii ridicate prin strădaniile acestuia în memorabilul An al Recoltei Nemaivăzute. Toate erau la locurile lor, toate funcţionau: şi casa de lectură, şi clubul (cu compartimente: politic, militar, agrar şi cultural), şi şcoala, şi grădiniţa, şi creşa, şi spitalul, şi căminul, şi dispensarul, şi direcţia colhozului, şi staţia de maşini-tractoare, şi ferma de animale şi cea de păsări, şi silozurile, şi grajdurile de cai, şi crescătoriile de porci, şi casa colhoznicului, şi casa pescarului. Ba chiar şi rulotele (trei pentru cosaşi şi semănători, două pentru îngrijitorii de păsări ambulanţi) erau folosite cum se cuvine, conform destinaţiei. Dar îşi mai amintea oare cineva în Gnadental de bizarul ghebos?

Bach îşi amintea. În momentul acesta, când de dimineaţa până seara robotea în casă – pilind, scobind, bătând, tăind, cărând scânduri, rindeluind şi şlefuind –, se simţea deodată Hoffmann. Abia acum înţelegea ce emoţie îţi poate umple inima când repari un scaun sau dregi acoperişul, dacă le repari sau le dregi pentru altcineva, necunoscut…

În casa curată şi reînnoită mai rămânea doar să aranjeze camerele. Câţi copii aveau să fie găzduiţi aici nu ştia, dar ar fi vrut să facă loc pentru cât mai mulţi. Aşa că a hotărât să renunţe la paturile vechi, largi, masive şi să facă în locul lor unele mai înguste. După două luni camera fetei şi dormitorul stăpânului erau de nerecunoscut: de-a lungul pereţilor se înşirau pătuţuri ordonate, pe trei niveluri. Unele erau mai scurte – pentru copiii mai mici, altele mai lungi, pentru adolescenţi. Paturi pentru adulţi nu s-a apucat să facă (el însuşi înnopta acum pe unul dintre cele pentru adolescenţi, cu genunchii îndoiţi şi lipindu-se cât mai tare de perete, ca să nu cadă). Fosta cameră a Tildei a transformat-o în cămară – a scos toată mobila, lăsând numai cuferele.

Masa din sufragerie era de mult şchioapă, stătea într-o rână – Bach i-a strunjit picioare noi. A făcut şi scaune noi, adăugându-le celor existente. Pe pereţii salonului a pus rafturi pentru cărţi: nu se ştie de ce, era convins că vor fi multe cărţi în casa asta (chiar acum o punea pe prima şi deocamdată singura – volumaşul cu versuri de Goethe, cu coperta jerpelită). A cusut saltele şi perne şi le-a umplut cu paie. A cioplit din lemn linguri şi blide, aranjându-le ordonat lângă cuptor. A tăiat lemne, să fie, umplând până la refuz şi adăpostul de lemne, şi magazia, şi spaţiul din spatele sobei…

Ocupat lună după lună cu rearanjarea gospodăriei, Bach a sărit chiar, de câteva ori, întâlnirea cu copiii: dacă într-o dimineaţă de duminică observa deodată că ziua promite să fie neploioasă, rămânea la fermă să lucreze. Zilele uscate erau rare, şi i se părea un lux nepermis să piardă ore preţioase pe drum.

Cu atât mai plină de bucurie era întâlnirea următoare. La vremea aceea copiii începuseră deja să înveţe limba germană. Anntche prindea anevoie limba străină, dar Vaska, cu agerimea lui caracteristică, după câteva săptămâni deja îngăima primele propoziţii: lipea iscusit cuvintele unul de altul, fără să-i pese de topică sau articole, inserând în vorbire şi bucăţi din cântecele de pe discurile de gramofon învăţate pe dinafară. Bach îl înţelegea pentru prima dată pe băiat – îl înţelegea complet, chiar dacă discuţiile lor se limitau la teme şcolare: se concentrau exclusiv pe strângerea recoltei, lupta cu religia şi activităţi pioniereşti.

Bach se simţea ciudat privind-o pe Anntche de jos în sus – nu se putea obişnui, de fiecare dată se mira, înlemnea. La Vaska se uita cu un sentiment amestecat, tot aşteptând: când? Când?... Acesta creştea, dar creştea abia observat, parcă opunându-se.

Când Bach, după ce a terminat munca la casă, a trecut la acareturile din curte – a curăţat fântâna, a scos apa din gheţărie şi a refăcut acoperişul, a reparat hambarul, magazia, grajdul, a ridicat gardurile şi a îndreptat acoperitoarea adăpostului pentru lemne –, Vaska îi ajungea la bărbie.

Când s-a ocupat, în sfârşit, de grădina pustiită – a smuls puzderia de buruieni şi lăstari de copaci, a săpat pământul şi l-a afânat cu mâinile, a refăcut straturile şi a pus seminţele pe care le mai avea –, i-a ajuns în dreptul gurii.

Când a săpat livada, a tuns-o şi a curăţat-o, a tăiat o duzină de meri vechi şi a sădit în locul eliberat puieţi noi, i-a ajuns la nivelul ochilor.

Iar când Bach a săpat în piatra de mormânt a Klarei numele ei şi anii între care trăise (ca să nu-i treacă prin cap nimănui să mute mormântul din loc), Vaska a ajuns la fel de înalt ca el.

În ziua aceea Bach a rămas cu copiii mai mult decât de obicei. Pe Vaska şi Anntche îi chemau, pare-se colegii, alergând pe lângă ei şi strigându-i nerăbdător pe nume, dar el i-a reţinut pe amândoi, punându-le palmele pe umeri. Şi ei s-au supus, au rămas cu el.

Şedea pe bancă, neştiind când o să-şi poată lua mâinile de pe umerii firavi ai copiilor.

Copiii aşteptau – aştepta şi el.

Mâinile îi erau uşoare, dar, cumva, nu putea nici să le mişte, nici să le ridice.

Copiii aşteptau – aştepta şi el.

A închis ochii