Iar când i-a deschis, copiii nu mai erau.

Bach s-a întors la fermă, a tras luntrea din apă şi a pus-o între pietre – astfel încât să se vadă de pe potecă.

A urcat dealul. A înconjurat curtea şi livada. A intrat în casă.

A pus pe masa lungă farfurii şi linguri – parcă aşternând-o pentru cină.

A pus pe paturi haine – tot ce se afla în cufere.

Apoi s-a întins, înfăşurându-se în pilotă, şi a început să asculte ploaia care răpăia în geam…

Bach a visat copii. Nu numai pe Anntche şi pe Vaska, ci şi pe alţii – negricioşi, cu pielea albă, cu bucle sau tunşi chilug, cu ochi luminoşi sau întunecaţi – cei care aveau să vină cândva să locuiască în casa aceasta.

Adulţi n-a visat. Adulţii îl plictiseau: şi oamenii-şoareci – mărunţi, neliniştiţi, şi oamenii-peşti – gravi, cu ochii bulbucaţi, semănând cu nişte crapi leneşi.

29

Crapii erau uriaşi, leneşi. Dădeau roată încet bazinului rotund, arătându-şi din când în când deasupra apei marginile înotătoarelor ascuţite.

În apă au aterizat flori de mandarin şi peştii s-au aruncat asupra lor, deschizându-şi lacom buzele albe, mişcătoare. Le-au făcut bucăţi, învălmăşindu-se, apoi s-au îndepărtat dezamăgiţi şi au reînceput să înoate fără grabă, solemn. Era atât de linişte, încât părea că se aude şi zgomotul plutirii unei petale prin aer şi pleoscăitul făcut de ea în cădere; bolborosirea apei la fiecare salt al peştilor era asurzitoare.

Conducătorul şedea pe marginea bazinului, pe o piele de oaie împăturită, şi privea peştii. Fundul bazinului era acoperit cu smalţ turcoaz, şi pe acest fond corpurile argintii ale crapilor păreau suflate cu aur. Spinările lor, apărate de armuri de solzi ca oglinda, scânteiau mereu în soare, şi conducătorul era nevoit să-şi acopere ochii.

Aceste scântei îi rămâneau aprinse apoi îndelung pe retină, arzându-i pleoapele, globii oculari, creierul, dar îi era cu neputinţă să-şi ferească privirea – nu-l părăsea senzaţia că hora peştilor avea legătură cu un freamăt dinlăuntrul propriului trup, în piept, sau poate în stomac; simţea acolo mişcându-se ceva rece şi aspru.

Poate că erau nişte versuri nenăscute încă.

Căldura era delicată, uşoară, primăvăratică. Mirosea a brad, a mare, a mandarini în floare, puţin a fum dulceag (în şemineu, peste lemnele de foc, fuseseră adăugate nişte coji de măr, pentru aromă), a ceai proaspăt. Şi de după copaci mai venea parcă un iz de trup puternic, încins, de respiraţie străină, de praf de puşcă sau poate de metal ud. Asta nu era posibil: vila de stat era singura construcţie de pe munte, era păzită de şase sute de soldaţi, răspândiţi acum nevăzuţi la poale, iar până aici ducea o serpentină întortocheată, lată doar cât o maşină. Nu era nimeni după copaci.

Silueta bucătarului – conducătorul o vedea cu coada ochiului – se afera de mult pe lângă pavilionul rotund, unde era pusă masa pentru o singură persoană: un serviciu de ceai din porţelan de os, tacâmuri de argint, o farfurie cu plăcinte acoperită grijuliu cu un şervet de in. Plăcintele se răceau. Conducătorul ştia că în cuptor mai e un rând de plăcinte cu ciuperci şi pui – pentru cazul în care primul se răceşte până se aşază el să-şi bea ceaiul, iar pe masa de gătit se întindea aluatul pentru al treilea. Bucătarul a dat să se ducă în bucătărie după seria de schimb, dar conducătorul, fără a-şi lua ochii de la bazin, a ridicat mâna şi a dat supărat din ea: Adu bucatele încoa’ şi dispari. Acesta a apucat bucuros farfuria şi a dat fuga la bazin – o fărâmă de granit i-a scrâşnit neplăcut sub ghete.

— De ce sunt pietre pe alee? a întrebat obosit conducătorul. Au marginile ascuţite, ne putem răni.

Bucătarul a dat din cap mărunt, aprobator, apoi l-a clătinat în semn de indignare. A pus cu grijă farfuria pe marginea bazinului, a scos şervetul – a început să miroasă puternic a ciuperci gătite – şi, după ce a aşteptat câteva clipe, s-a topit în depărtare.

Culoarea plăcintelor era excesiv de vie: aluatul fusese uns cu prea mult gălbenuş de ou înainte de a fi băgat în cuptor, şi se rumenise cam tare. Conducătorul a luat în mână o plăcintă – grea, pufoasă, pe degete i-a curs unt cald – şi a aruncat-o în bazin.

Apa s-a învolburat pe loc – plăcinta a fost sfâşiată în bucăţele şi a dispărut; crapii se zbăteau, tremurând de excitare, aşteptau o nouă trataţie, se plesneau cu cozile unii pe alţii, pierzându-şi solzii. În bolborosirea apei conducătorul distingea limpede plescăitul cu care se deschideau gurile peştilor. A mai aruncat o plăcintă, apoi încă una…

Pe birou, în cabinetul de lucru, aştepta un raport despre operaţiunea germană. Conducătorul luase hârtiile cu el la vila de la Marea Neagră, dar până acum nu se atinsese de dosarul subţire cu şină. N-avea de ce – îi ştia conţinutul şi fără să se uite la el.

Germania se pregătea de război, se pregătea deja de mult. În bogatul ei arsenal se afla, printre altele, o armă încă neîncercată, dar serioasă: etnicii germani – o herghelie de cai troieni răspândiţi pe globul pământesc şi aşteptându-şi momentul. În timpul discursurilor lui de ore întregi, Hitler – nebun, isteric şi neîndoielnic un geniu al demagogiei – cădea într-un extaz oratoric, vorbind despre comportamentul nedrept al altor state faţă de „cei mai puri fii ai naţiei ariene“ care trăiau pe teritoriile lor. Tânjea ca aceşti fii să se ridice sub drapelul Reichului: proclama începutul luptei (deocamdată numai o luptă) pentru crearea Germaniei naziste dincolo de graniţe şi introducea conceptul de „german absolut“, care transforma automat orice om în care curgea nobilul sânge arian într-un nazist, căci „sângele este mai puternic decât actul de identitate“.

Degetele conducătorului sfărâmau aluatul moale şi îl aruncau în apă. Astăzi, în mai 1938, în URSS trăiau un milion trei sute de mii de etnici germani.

Reichul trudea neobosit, pregătind „caii troieni“ pentru războiul care urma şi neascunzându-şi prea tare intenţiile. Cu cinci ani în urmă al treilea cel