ușă am văzut-o că se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discreție, politețe?” „Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred și eu!” „No, no, asta a fost după.” „Există o artă de a cultiva o prietenie, dar ce mă mir, tu nu știi să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecți, pentru tine, nu pentru el, fiindcă ți-e bărbat. Mă chemi la rudele tale și timp de cîteva ceasuri nu-mi spui un cuvînt, ca și cînd n-aș fi fost în viața ta decît un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i spui unui scaun?” „Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi săruți mîna… Așa se obișnuiește.” „Am vrut s-o fac de două ori, o dată cînd am intrat, dar m-am reținut fiindcă aveai aerul că nici nu mă cunoști, și a doua oară cînd ai formulat tu celebra idee că Artimon o iubește pe Tamara fiindcă n-o iubește. Am vrut să-ți spun că înțeleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, așa… parcă ai fi vrut să-mi spui că nu sînt de nasul meu astfel de idei abisale și pe urmă te-ai uitat aiurea…” „Da, fiindcă după ochii tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, deformîndu-mi spusele și n-aveam nici un chef să se rîdă de mine.” „Interesantă explicație! Dar ți s-a întîmplat vreodată să te ironizez și să fac pe alții să rîdă de tine?” „Nu, n-ai avut ocazia.” „Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat? Mă confunzi cu ei?” „E o plăcere pentru orice bărbat să-și ironizeze, și încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sînt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile și să se smiorcăie chiar acolo, unde sînt invitați.” „Da, zic, tu joci tare, bărbatul să fie jignit, și dacă nu-i place, n-are decît. Astăzi ne-ai jignit pe toți și pot să fac supoziția că ai făcut-o cu încîntare.” „Da, fiindcă prietenul tău e cam laș și nu suport să văd un bărbat laș, iar bărbatul meu să-l admire.”

Așa deci. Le știa ea pe toate, avusese această intuiție, că Ion Micu e cam laș. „Nu știu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare și a fost torturat fără să-și divulge legăturile poate fi numit un laș.” „O fi fost atunci curajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să țină o conferință despre un poet de care se rîde pînă și la noi, la arhitecți. Și totuși a ținut-o…” „A fost, zisei, o slăbiciune, nu o lașitate.” Și îi explicai cum și de ce acceptase Ion Micu să țină acea penibilă conferință, relatîndu-i scena care avusese loc în aula universității, între el și acel puternic lider. „Da, zise Matilda, a vrut să facă pe istețul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă… Și pe urmă chestia asta cu fosta nevastă… Te-ai despărțit de cineva, înțeleg s-o mai iubești totuși și după, dar după ce te căsătorești cu alta, trebuie să încetezi. Așa că vezi… Rezultă că ea l-a părăsit pe el – ei, ce fel de bărbat ești tu, n-ai puțină mîndrie, puțin orgoliu s-o bagi în aia mă-sii? Înseamnă că nici actuala, «discreta», nu e mai brează, în loc să învețe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puțin de sentimentele bărbatului ei pentru cealaltă.” „Așa e, zisei cu ironie pe exclamație, joci tare! Ca și cînd n-aș ști că și tu mai ții încă la Petrică.” „Lasă-l pe Petrică, zise ea pe gînduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sînt din ce în ce mai dese și mai rele.”

Mă uitai la ea nedumerit. „Ce crize?!” o întrebai. „Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui Parkinson. O avea demult, chiar de cînd ne-am căsătorit noi, dar crizele erau rare și benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă și groaza cînd mă gîndesc.” „Cum se manifestă această boală?” „Tremurături ale întregului corp și o mare încordare nervoasă… Și boala e incurabilă și îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutățește. Nu credeam că o să se agraveze atît de curînd, fiindcă se poate trăi cu ea mulți ani…” „Și de ce nu mi-ai spus și mie atunci?” „Pentru că, vezi, discreția aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut?” „Și acuma de unde știi că îi e mai rău?” „Nu mai rău, foarte rău. Și a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea știu), totul îl roade și îl macină între o criză și alta, totul ia proporții monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie…” „Păi, zic, asta avea el și înainte!” „Nu ca acum! Iar pe atunci trebuie să știi că ținea foarte mult la tine de a putut să suporte atît de ușor lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori…” „Așa este! Îmi pare rău.” „Iar eu, continuă Matilda, îți tot spuneam că ține foarte tare la tine și tu îl înjurai. Ți-nchipui și cît de tare țineam și eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat.” „Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav și brutalitatea asta ar fi încetat.” „Îți spun, nu era așa de grav.” „Și eu țineam la el și mai țin și acum, continuai, dar gîndul la tine mă orbea.” „Da, și orbirea asta mi s-a transmis și mie, cu toate că știam despre mine că stau cu picioarele pe pămînt. Dacă zici că mai ții și acum la el, fă-i o vizită. „Tu i-ai făcut?” „Bineînțeles!” „Și cum arată?” „Crispat, îndîrjit, dar nu știu împotriva cui.” „Are telefon?” „Are.” „Se mai duce… vreau să spun, mai fuge la taică-său?” „Nevastă-sa zice că nu.” „Îi dau chiar acum un telefon…”

În felul acesta neașteptat se termină discuția noastră, de altfel pașnică, lucru de mirare la Matilda, probabil și din