pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gîndesc acum, dacă aș fi știut atunci că ăsta e un remediu sigur și eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-aș mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mă ia fără veste, ci ea s-ar fi neliniștit de-ale mele, gustînd din această papară numită nesiguranță.

Cu Petrică nu ieși nimic. Răspundea sec și înțepat la întrebările mele, ce mai faci, cum îți mai merge și cînd îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare: „Nu pot, sînt ocupat.” „Bolnavii incurabili, ca și nebunii, îi spusei Matildei, sînt departe de a fi simpatici.” „Ce zice?” „Numai că nu m-a înjurat.” „E explicabil, zise Matilda, să nu poți suporta sănătatea altuia.” „O fi, dar…”

Capitolul X

Matilda își reveni însă repede din această stare pașnică. Tocmai îmi spuneam că sarcina și apoi nașterea care se apropia de termen și apoi grija pentru noul cetățean al lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic țel persoana mea (afectînd în același timp contrariul) și, cine știe, concretul unei noi existențe în viața noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita și era unica mea speranță într-o viață în care să domnească pacea și armonia. Îl doream pe acest copil și mai ales îi doream să-l iubească foarte tare și să mă neglijeze, nu cum îi spusesem în seara aceea că nașterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-și vadă de copil ca și cînd eu nici n-aș mai exista.

Într-o zi ieșii brusc din birou s-o văd și să mai stăm de vorbă. În timp ce lucram, și mai ales dacă lucram bine, mi se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranța se restabilea în mine, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre întîlniri și, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc și stăpînit de o jubilațiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul și îmi dădeam seama că atît ideea cît și exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine și Matilda și să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda cîtuși de puțin și că de fiecare dată un cuvînt al ei, o privire erau mai puternice decît euforia mea, care se stingea încetul cu încetul și mă trezeam iarăși singur. Cum, mă întrebam, de ce nu ghicește că am lucrat bine și măcar în asemenea clipe să renunțe la ea însăși, să fie alături de mine și să nu caște cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva? Nu știa deci că nu cunosc plăcerea de a bea? Nu știe nimic despre mine, gîndeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum și nici măcar nu se miră. Nu s-ar mira nici dacă ar afla că o înșel, că aș putea veni seara tîrziu beat acasă și să fac scandal sau să nu vin decît în zori! Nu astfel sînt bărbații? Alteori însă era și mai rău, îi citeam în priviri o vie surpriză, cu ochii larg deschiși asupra mea, în care citeam pietrificat că mă vede cu uluire: cine e omul ăsta? Ce e între mine și el de stă aici în casă? E bărbatul meu? Cum de m-am trezit cu el aici? „Bine, îi spuneam și eu, abătut, plictisit brusc, ridicîndu-mi privirea peste creștetul ei, undeva departe, spre zarea speranței, simțind în același timp cu neliniște cum se scurge din mine puterea de a iubi, deși o iubeam… văd că te-am deranjat, te rog să mă scuzi!” Și reintram în biroul meu, crezînd că ea va veni după mine să-mi spună că n-am deranjat-o deloc și să se mire ce m-a apucat. Nu venea, și asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în patru, interpretînd o privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc și uitam ceea ce simțisem. Nu putem fi tot timpul gata de a primi afecțiunea celuilalt, gîndeam, există și aceste stări de absență sau de oboseală, cînd nu trebuie să așteptăm nimic de la cineva care ne iubește. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi… Dădeam, ea surîdea, dar îmi spunea în același timp: „…Sînt sigură că vrei ceva de la mine! Nici vorbă…” Or, aluzia ei n-avea nici un rost, știa bine că îmbrățișările noastre, din fericire, erau singura parte din teritoriul pe care îl locuiam împreună care rămînea neatinsă de ambiguitate. Dincolo de orice și fără să știm de la cine, apărea dorința năprasnică, de la mine care mă trezeam copleșit de ea, de la ea care fără să dea vreun semn fie el și obscur, după o împotrivire se lăsa învinsă, și ne trezeam în alt tărîm, în care trăiam cel puțin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină… Alte reacții erau însă mai salutare, deși foarte rele. Se uita la mine și se strîmba: „Nu te mai preface că mă iubești, mi-e scîrbă!” „Hai, sictir!” îi răspundeam perfect liniștit. Și chiar mă simțeam perfect liber, fiindcă brutalitatea reacției ei înlătura din mine strîngerea de inimă, neliniștea, în timp ce puterea de a iubi nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, niște vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care nu cunoștea ura, să nu-i vadă în ochi. El era șef de echipă la ecarisaj, un ins gras, dar și umflat, cu privire porcină, bețiv fără scăpare, bătăuș din cauza siguranței