pe care i-o dădea statura lui uriașă, dar și laș, fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea mîlc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de față… Trăise cu vreo două care ținuseră la el, a treia însă îi venise de hac, semăna cu el, și pe ea o iubea mai mult. Se îmbăta el, se îmbăta și ea. O înșela el, îl înșela și ea. Dădea în ea, asta îl pocnea și ea cu ce nimerea, în moalele capului… M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau niște holțșuruburi. I-am găsit la masă și m-a surprins seninătatea de pe chipurile lor, mulțumirea împăcată, aș fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea niște struguri, ea stătea alături și era veselă, căci uriașul îi povestea ceva cu glasul lui bîlbîit, în care bucuria de a trăi era atît de îmbulzită în gîndurile lui înecate de băutură, încît numai dacă erai foarte atent înțelegeai ce spune. „Bună ziua, nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata…” „Te-o fi trimis, zice, stai și tu jos și bea un pahar de vin.” Eram mirat că îi vedeam pe amîndoi mulțumiți de ei înșiși, nu puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor și pacea și tihna în care îi găsisem… „Astăzi, spuse el visător, mi-am f… nevasta… Tu, se bîlbîi el, ai f… pînă acum?” Nevastă-sa rîse și îi spuse să lase copilul în pace. „De ce, zise el nostalgic, ce, e rușine?!” „E adevărat, nene Acojocăriței (demult voiam să știu ce e cu zvonul ăsta), că la cutremur, cînd ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de la București, dumneata l-ai înjurat?” „Bă, …muma în… de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n… mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu…” „Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăriței?” am spus eu cu superioritatea vîrstei tinere care nu înțelege. Dar el nu mă luă în seamă, se aplecă și-și luă cu tandrețe nevasta de gît. Ea se lipi de el și rămaseră astfel melancolici și ai fi zis ca doi amanți uniți pînă la moarte. „Ia uite, am gîndit, formidabil, cei doi ticăloși se simt bine unul cu altul, aș putea zice chiar fericiți…” Spre o astfel de ticăloșie alunecam și eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scîrbă de mine și în loc să plec de îndată și pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem și eu cu satisfacția grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm și să ne proptim capetele într-o dulce tandrețe.

De astă dată și în numai cîteva clipe avui o dublă revelație. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică și șoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca și cînd ar fi fost țintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simți că era privită și ascultată, mai spuse un cuvînt și închise imediat. Se întoarse spre mine și totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă într-o clipă unul de gorgonă… „Ce vrei?” spuse cu sfidare și cu o furie abia stăpînite. Și inima îmi bătu iarăși, simțind că mă întunec. „Cu cine vorbeai la telefon?” o întrebai totuși flegmatic, ținîndu-mi bine hățurile în mîini, căci furia ei de a se fi simțit surprinsă și nestăpînita ură a acelui „ce vrei” mi se transmisese și mie, îmi venea s-o calc în picioare și așa s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. „Nu te privește!” zise. „Bineînțeles că nu mă privește, spusei eu cu dispreț, și mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca și cînd m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgești tu la telefon… (în mare șoaptă și atît de fericită cum ai fost și cu mine odată, gîndii eu mai departe, mohorît, restul frazei)… Și continuai: Sufletul tău nu poate rămîne inactiv, dacă nu mai iubești, începi să urăști! Da, ură irațională, nu credeam că, la nici un an de la căsătorie, o să începi să mă urăști. Da, ura ți-a țîșnit din gură și ți-a apărut pe chip. Formidabil! Parcă te-aș fi tăiat.”

Și tăcui, continuînd să mă plimb, observînd-o fără s-o privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată și cu chipul urîțit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, dușmănos. O hotărîre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele clipe, dar revelația mea ultimă mă puse și pe mine la adăpost de neliniștile începutului. Bine! Mă urăște, gîndii, și acest lucru e atît de evident încît nu mai e nevoie de nici o explicație. Astfel de revelații sînt suficiente în sine. Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înșel. „Te sfătuiesc, îi mai spusei, să-ți porți ura liniștită, să nu crezi că sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului.”

Și mă îmbrăcai și ieșii în oraș. Seara îmi spuse cu un glas neutru: „Poftim la masă”, dar cu o nuanță perceptibilă: n-am chef să te servesc, dar o fac din obligație. Fă-o, gîndii, și eu o să am grijă de tine tot din obligație. Ne înviorarăm mîncînd, dar fiecare pe cont propriu. Mai bine așa, gîndii, decît să alunecăm spre ticăloșia și fericirea celor doi vecini ai părinților mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă de respect decît fericirea amestecată cu josnicii. Mă hotărîi (și avui o clipă impulsul să i-o și spun, dar mă abținui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproșabil cu ea, orice mi-ar face.

Într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui,