în clase, spunea Friedrich Engels, autoritatea socialistă în domeniu, acest statut echivala cu o sclavie domestică. În socialism, femeile, eliberate de corvezile gospodăriei prin crearea cantinelor şi a grădiniţelor, aveau să îşi poată lua o slujbă, devenind membre cu drepturi depline ale societăţii. Unul dintre efectele acestei schimbări urma să fie dezvoltarea sentimentului dragostei, pentru că legătura conjugală nu avea să mai fie construită pe starea de dependenţă economică a femeii. O căsnicie nefericită putea fi desfăcută prin proceduri simple de divorţ.

Credincioşi acestor principii, comuniştii au introdus în decembrie 1917 o lege a divorţului originală (la vremea respectivă), care permitea oricăruia dintre parteneri să pună capăt căsniciei, pe motiv de incompatibilitate. Pentru moment, nu au legalizat avortul, dar l-au tolerat, acesta fiind practicat pe scară largă. Efectuate de obicei în condiţii neigienice, de către persoane fără calificare, avorturile aveau să facă numeroase victime. Pentru a remedia situaţia, guvernul a legalizat avortul în noiembrie 1920, cu condiţia ca acesta să se desfăşoare sub supravegherea medicului. Legea respectivă, care autoriza avortul la cerere, era încă o premieră legislativă.

După primul război mondial, în Rusia, ca şi în alte ţări, morala sexuală s-a relaxat în mod considerabil. Ideea iubirii libere (bazată pe simpla atracţie sexuală), importată din Scandinavia şi Germania, a fost larg îmbrăţişată de cercurile avangardiste. Comuniştii o găseau justificată, în contextul respingerii generale a valorilor şi convenţiilor „burgheze”.

Principala promotoare în Rusia Sovietică a ideii de iubire liberă era Alexandra Kollontai, singura femeie de la vârful ierarhiei comuniste. Fiica răsfăţată a unui general influent, s-a căsătorit şi a divorţat la o vârstă tânără, iar în timpul războiului a intrat în rândurile mişcării bolşevice. Kollontai era, în declaraţii şi în practică, adepta unei libertăţi sexuale neîngrădite, ca premisă a maturităţii afective şi a succesului relaţiei dintre bărbat şi femeie. Legăturile ei amoroase i-au scandalizat pe unii bolşevici şi i-au amuzat pe alţii, aducându-i o notorietate care tinde să pună în umbră faptul că era departe de a fi tipul clasic de comunist. Lenin respingea dezgustat filosofia iubirii libere, ca şi maxima, atribuită Alexandrei Kollontai, că a face dragoste trebuie să fie un lucru la fel de natural ca a bea un pahar cu apă. Deşi, epoca fiind tulbure, raporturile sexuale întâmplătoare deveniseră larg răspândite, cercetările sociologice desfăşurate în anii ’20 în mediile studenţeşti arată că tinerii nu împărtăşeau viziunea Alexandrei Kollontai despre iubire. Majoritatea tinerelor femei chestionate erau interesate mai mult de dragoste şi căsnicie decât de simpla relaţie fizică.

Libertatea sexuală neîngrădită nu a devenit o normă, nu numai pentru că nu era ceea ce îşi doreau majoritatea tinerilor, dar şi pentru că venea în contradicţie cu intenţiile autorităţilor, interesate în mobilizarea societăţii. Tendinţa mergea în direcţia moravurilor tradiţionale, culminând cu promulgarea în 1936 a unui nou cod al familiei, care interzicea avortul. Sub Stalin, statul a încercat să întărească funcţia: iubirea liberă a căzut în dizgraţie, fiind considerată contrară principiilor socialiste. La fel ca în Germania nazistă, accentul era pus pe creşterea unor copii viguroşi, în interesul armatei.

 

Relativa toleranţă a lui Lenin faţă de intelectuali s-a sfârşit brusc în primăvara anului 1922. Încrâncenarea cu care liderul bolşevic s-a întors împotriva lor provenea dintr-un sentiment al eşecului, care nu îl mai părăsise după martie 1921, când prăbuşirea economiei îl obligase să liberalizeze comerţul şi să amâne pe termen nelimitat proiectul de construire a societăţii comuniste (vezi Capitolul XV). Schimbarea lui de atitudine pare să fi fost provocată însă în egală măsură de atacurile cerebrale repetate, care îl făceau paranoic şi agresiv chiar şi în relaţiile cu colaboratorii cei mai apropiaţi. Lenin nu mai putea suporta să vadă intelectualitatea liberală şi socialistă jubilând în faţa insucceselor lui.

În martie 1922, Lenin a declarat război deschis „ideologiei burgheze”. Organismul care succedase temutei Ceka, GPU, a primit ordin să îi reducă la tăcere pe contrarevoluţionarii, spionii şi „corupătorii tinerei generaţii”, de care, spunea Lenin, intelighenţia era plină. Poliţia secretă i-a adus la îndeplinire ordinul, arestând 120 de universitari de frunte şi deportându-i pe cei mai mulţi dintre ei în Germania. Un decret emis în aceeaşi perioadă restabilea practica ţaristă a deportării interne a „provocatorilor”, care puteau fi condamnaţi prin simple proceduri administrative la până la trei ani de exil în regiuni îndepărtate ale ţării. Expulzarea în afara Rusiei, metodă inaugurată în epoca respectivă, era însă inovaţia bolşevicilor.

 

În comparaţie cu măsurile politice şi economice, măsurile luate de Lenin în domeniul culturii erau ceva mai liberale. Cu toate că în ultimul an de viaţă conştientă, înainte de atacul cerebral care avea să îl amuţească, Lenin s-a manifestat ca un adevărat persecutor al gândirii libere, respingerea de către el a atitudinii de ostilitate faţă de tradiţiile culturale promovată de Proletkult a permis unor întregi generaţii de cetăţeni sovietici să păstreze contactul cu marea literatură, artă şi muzică ale lumii. Lucrul acesta i-a ajutat să supravieţuiască intelectual şi spiritual încercărilor teribile prin care treceau. În acelaşi timp însă, concepţia lui instrumentală despre cultură ca domeniu al propagandei a denaturat funcţia acesteia, conducând, după epuizarea impulsurilor experimentaliste iniţiale, la o sterilitate creatoare care a devenit trăsătura definitorie a culturii sovietice.

Lucru şi mai trist încă, regimul leninist reuşise deja să corupă cultura „populară”, a oamenilor obişnuiţi, atacând valorile lor religioase şi tradiţionale. Efectul a fost apariţia unui vid spiritual care a golit comunismul de substanţă vitală, contribuind în ultimă instanţă la autodistrugerea lui.

Război împotriva religiei

Cultura marii majorităţi a popoarelor care locuiau pe teritoriul fostului Imperiu Rus era organizată în jurul credinţelor şi riturilor religioase. Sentimentul demnităţii şi tăria sufletească erau ancorate în religie. Marea masă a creştinilor, evreilor şi musulmanilor nu participau la „cultura înaltă”, domeniu rezervat elitelor – care erau indiferente faţă de religie, când nu îi erau pur şi simplu ostile. Din acest motiv, preluarea puterii de către o minoritate agresiv atee din sânul elitei laice, o minoritate care se arăta dornică să elimine religia, a avut un efect devastator asupra oamenilor obişnuiţi. În afară de dificultăţile economice, niciun alt element al regimului leninist nu a provocat mai multă suferinţă marii mase a populaţiei decât profanarea credinţei, închiderea lăcaşurilor