și brînză plină cu viermi. Înainte de a fi citit testamentul Fernandei, care nu era altceva decît o recapitulare minuțioasă și tardivă a nenorocirilor ei, înțelesese, privind mobilele descleiate și buruienile care năpădiseră veranda, că a căzut într-o cursă din care nu se va mai putea smulge niciodată, exilat pe viață din lumina de diamant și din aerul imemorial al primăverii romane. În cursul insomniilor istovitoare ale astmei, măsura și tot măsura adîncimea nefericirii sale, cutreierînd locuința tenebroasă în care spaimele senile ale Ursulei îi transmiseseră frica de lume. Pentru a se asigura că nu-l va pierde în întuneric, ea îi destinase un anumit colț al camerei, singurul loc ferit din calea morților care începeau să umble prin casă o dată cu lăsarea serii. „Orice rău vei face, îi spunea Ursula, sfinții mi-l vor spune.” Serile înfricoșate ale copilăriei sale se reduceau la colțul acela, în care rămînea nemișcat pînă la ora culcării, asudînd de spaimă pe scăunașul său, sub privirea vigilentă și înghețată a sfinților pîrîtori. Era o tortură inutilă, căci încă din epoca aceea era terorizat de tot ce-l înconjura și era pregătit să-i fie frică de tot ce putea întîlni în viață: femeile de pe stradă, care stricau sîngele; femeile din casă, care nășteau copii cu coadă de purcel; cocoșii de luptă, care provocau moartea oamenilor și remușcări pentru toată viața; armele de foc, care numai dacă le atingi te condamnau la douăzeci de ani de război; întreprinderile nechibzuite, care nu aduceau decît zile amare și nebunie; și în sfîrșit, tot ceea ce fusese creat de Dumnezeu în nemărginita lui bunătate, dar fusese pervertit de diavol. La deșteptare, măcinat de roata coșmarurilor, era eliberat din teroarea sa de lumina ferestrei, de mîngîierile Amarantei în baie și de voluptatea cu care îl pudra între picioare cu un ciucure de mătase. Chiar și Ursula era alta în lumina orbitoare din grădină, deoarece atunci nu-i mai vorbea despre lucruri înspăimîntătoare, ci îi freca dinții cu praf de cărbune ca să aibă surîsul strălucitor al unui papă, îi tăia și îi lustruia unghiile pentru ca pelerinii veniți la Roma din cele patru colțuri ale pămîntului să se uimească în fața frumuseții mîinilor papii cînd avea să le dea binecuvîntarea, îl pieptăna ca pe un papă și-l uda tot cu apă de flori pentru ca trupul și hainele lui să aibă parfumul unui papă. În grădinile de la Castelgandolfo îl zărise pe papa într-un balcon, rostind același discurs în șapte limbi în fața unei mulțimi de pelerini, și într-adevăr, singurele lucruri care îi reținuseră atenția fuseseră albeața mîinilor, care păreau macerate în leșie, strălucirea orbitoare a veșmintelor sale de vară și parfumul discret de apă de flori. La aproape un an după întoarcerea sa acasă, după ce vînduse, ca să se hrănească, toate candelabrele de argint și oala de noapte heraldică, care în clipa adevărului dovedise a nu avea aur decît în incrustațiile ecusonului, unica distracție a lui José Arcadio consta în a aduna copiii din sat pentru a-i aduce să se joace la el. Apărea cu ei la ora siestei și-i punea să sară coarda în grădină, să cînte în verandă și să facă echilibristică pe mobilele din salon, în timp ce el mergea de la un grup la altul, dînd lecții de bună purtare. Pe vremea aceea, isprăvise cu pantalonii săi strîmți și cămașa de mătase și adoptase o îmbrăcăminte obișnuită, cumpărată în dughenele arabilor, dar continua să păstreze intacte demnitatea sa languroasă și manierele papale. Copiii puseră stăpînire pe casă, așa cum făcuseră odinioară colegele lui Meme. Îi auzeai alergînd și cîntînd și dansînd zapateado pînă la o oră înaintată a nopții, încît casa ajunsese să ia aspectul unui internat lipsit de disciplină. Aureliano nu se sinchisi de invazie atîta timp cît nimeni nu veni să-l deranjeze în odaia lui Melchiade. Într-o dimineață, doi copii împinseră ușa și se înspăimîntară la vederea acelui om murdar și păros care continua să descifreze pergamentele la masa lui de lucru. Nu îndrăzniră să intre, dar rămaseră să dea tîrcoale în jurul odăii. Aruncau priviri furișate printre crăpături, șopotind între ei, aruncau gîngănii vii prin ferestruică, și într-o zi țintuiră pe dinafară ușa și fereastra, în așa fel încît Aureliano avu nevoie de o jumătate de zi pentru a le forța. Amuzați de faptul că nu erau pedepsiți pentru ștrengăriile lor, patru copii pătrunseră în altă dimineață în odaie, în timp ce Aureliano se afla în bucătărie, hotărîți să nimicească pergamentele. Dar, îndată ce apucară foile îngălbenite, o forță îngerească îi ridică de la pămînt și-i ținu suspendați în aer pînă cînd se întoarse Aureliano și le smulse manuscrisele. De atunci nu-l mai deranjă nimeni.

Patru dintre copiii cei mai mari, care mai purtau încă pantaloni scurți, deși erau în pragul adolescenței, se ocupau de îngrijirea înfățișării personale a lui José Arcadio. Veneau mai devreme decît ceilalți și-și petreceau dimineața bărbierindu-l, făcîndu-i masaj cu prosoape calde, tăindu-i și lustruindu-i unghiile de la mîini și de la picioare, parfumîndu-l cu apă de flori. Și s-a întîmplat de mai multe ori să intre în cadă pentru a-l săpuni din cap pînă în picioare, în timp ce el plutea cu fața în sus, gîndindu-se la Amaranta. Apoi îl ștergeau, îi pudrau corpul și-l îmbrăcau. Unul dintre copii, care avea părul blond și creț și ochii de sticlă roșie ca iepurii, dormea din cînd în cînd în casă. Legăturile care-l uneau cu José Arcadio erau atît de puternice încît îl însoțeau în insomniile lui de astmatic, fără să scoată o vorbă, umblînd încolo și încoace alături de el, prin casa scufundată în întuneric. Într-o noapte, văzură în odaia Ursulei o strălucire gălbuie sub cimentul devenit străveziu, ca și cum un soare subteran ar fi transformat în geam pardoseala camerei. N-a fost nevoie să aprindă lumina. N-au avut decît să ridice lespezile sparte din colțul în care se aflase totdeauna patul Ursulei și unde acea sclipire era mai intensă, pentru a descoperi cripta secretă pe care Aureliano Segundo se istovise căutînd-o în delirul săpăturilor sale. Acolo