uscată. Ea este totuși copilul meu și a fost așa mereu! Ea… Știi, mi-a strecurat un bilețel în buzunarul hainei. Așa cum făcea mereu. În timp ce noi ne certam în bucătărie, imaginează-ți. L-am găsit ieri… ori azi-noapte, nici nu mai știu… în orice caz mi-am dat seama cât am greșit. Am greșit, da. Este incredibil ce poți gândi când ești complet nebun! Exact asta am făcut: m-am transformat într-un nebun. Aproape că…

Amuți. Era imposibil de explicat. Trebuia să procedeze altfel.

— Mi-ai spus că voi căuta veșnic, nu voi fi mulțumit niciodată. Ai spus asta deseori. A fost o vreme în care între noi asta a fost aproape un running gag. Pentru că era adevărat. Tot timpul căutam ceva și de fapt nici nu știam exact ce căutam. Și înainte de toate, spuse el, și simți cum vocea începea să îi tremure, nu remarcam că o făceam de mult.

Simți nevoia să respire, să nu intre în panică. Să nu strice totul, după ce ea îi acordase atâta timp.

— Miriam, mi-am dat seama că m-ai iubit mereu, m-ai iubit cu adevărat, așa de mult. Ai fost alături de mine în orice moment, m-ai susținut în tot, indiferent despre ce era vorba, oricât îți era de frică, oricât te durea… Poveștile astea cu femeile… am fost un idiot. Îmi ofereai totul. Au fost… nu am idee, o căutare a autoconfirmării, a fiorului nepermisului, a emoției… și chiar am crezut că tu nu știi nimic, că nu te lipsesc de nimic. Ceea ce au în cap bărbații de la Adam și Eva încoace.

Privea în gol, în camera banală, cu senzația că aude ecoul propriilor cuvinte.

Se apropia de punctul nevralgic. Atât de aproape, încât nu mai putea da înapoi.

— Acum văd că tu m-ai iubit totdeauna, în timp ce eu te-am ținut mereu la distanță în toți acești ani. Ca și cum căsnicia noastră, viața noastră comună ar fi fost ceva trecător, până are să apară ceva mai bun. Asta trebuie să te fi durut groaznic. Și totuși ai continuat fără să eziți. Ca să fiu cinstit, nu am idee cum ai putut. În orice caz nu am meritat-o.

Acum era momentul. Amintirile se treziră și se năpusteau asupra lui. Cum într-o seară caldă de vară mâncau pe terasă, privind superba, uriașa grădină. Ce minunat era totul, iar el se gândea doar cum ar putea deveni celebru, mai bogat, mai important.

— Privindu-mi viața retrospectiv, văd pe cineva care și-a pierdut timpul căutând altceva, ceva mai mare, desăvârșit, ideal. Nu am fost niciodată mulțumit cu viața mea, așa cum era ea. Cu alte cuvinte, asta înseamnă că nu am iubit. Credeam că ar trebui să realizez ceva fără de care totul nu ar avea valoare și astfel am uitat total… da, am uitat să trăiesc. Am fost mereu cu sufletul în altă parte, nu acolo unde mă aflam de fapt. Unde erai tu. Rătăceam. Dintr-o ambiție intensă de a realiza perfecțiunea, am procedat complet greșit.

Îl durea mâna, atât de tare strângea receptorul telefonului. Mai slăbi strânsoarea, ca să nu îl spargă.

— Evident, ar fi trebuit să văd toate acestea mai devreme, zise el și brusc se simți gol, obosit de moarte. Dar abia acum am sesizat. Acum, când este prea târziu. Dar am vrut măcar să îți spun.

Se așternu tăcerea. O tăcere infinită. Îl mai asculta ea oare?

Probabil că voise să îi dea posibilitatea să încheie rezonabil.

Așa era.

— Așadar, mai începu el o dată și simți ca un junghi în inimă gândul că acum era ultima dată când vorbeau. Miriam… vreau cu asta să spun că mi-am dat seama cât de îngrozitor te-am tratat. Și că îmi pare rău, enorm de rău.

De ar putea! De ar putea să o facă să înțeleagă cât de mult însemnase ea totdeauna pentru el, în ciuda a tot, că acesta era adevărul, și nu răutățile și ticăloșiile pe care le spusese la despărțire.

— Și poate… evident nu acum, nu imediat, dar la un moment dat, odată… dacă într-o zi, în ciuda tuturor acestora, te gândești că mi-ai putea oferi o șansă, atunci… atunci… îți cer mult, știu… dar… doar pentru cazul în care…

Nu mai putea să vorbească. Nu își mai găsea cuvinte. Nici să respire nu mai putea. Și o auzi plângând.

Plânse îndelung. Îndelung și încet. Apoi spuse:

— Oh, Hendrik, da, sigur. Vino. Vino cât de repede poți.

Apoi plânseră împreună.

•

Păstrătorul secretului petrecu noaptea în mașină, nu fusese o idee bună, constată dimineața, când se simțea de parcă fusese bătut măr.

În schimb, nu îl deranjase nimeni. Ieșise de câteva ori din mașină, pentru necesitățile fiziologice, o dată văzuse patrulând niște bărbați îmbrăcați cu scurte groase, probabil agenți de pază, dar îl lăsaseră în pace. Surprinzător.

Se luminase bine de ziuă. Deci pierduse răsăritul soarelui. Se întinse. Își reproșă că fusese un nebun bătrân. Era înghețat, se simțea ca o găină scoasă de la congelator și făcu câțiva pași după tufișuri, pentru a urina.

Mercedesul alb era la locul lui, constată când privi în jur. Nimic nu părea schimbat.

Și totuși. Ceva nu mai era ca înainte.

Se uită la cer, adulmecă aerul rece al dimineții și încercă să își dea seama de unde venea această senzație. Senzația că se petrecuse ceva important.

Ca și cum lumea scăpase de o mare greutate. Asta simțea. El însuși avea senzația de ușurare. Totul în jur emana aceeași senzație, o ușurare cum nu mai simțise de mult. De când era copil, ba chiar…

Dând ascultare unei porniri, băgă mâna în deschizătura de la gât a cămășii și scoase pandantivul-insignă a funcției sale. Desfăcu încuietoarea și îl deschise.

Și văzu, nu foarte surprins, că crucifixul din aur al Elnei Hirschberg, crucea din aurul diavolului, devenise o masă vâscoasă, cu sclipiri aurii.

Îl privi o vreme, până când își dădu seama că surâdea. Apoi închise pandantivul și îl vârî din nou sub cămașă.

Era vremea să se întoarcă acasă.

Ah, da, Mercedesul. Nu putea să rămână așa. Se îndreptă către