Stătea sub coroana unui pom viguros, ale cărui ramuri înfrunzite foșneau necontenit în vânt. Un foșnet diferit de la clipă la clipă, ca și cum pomul ar fi vrut să spună ceva. Păsărele intrau în frunziș, de parcă i-ar fi înțeles mesajul.

O stație de autobuz cu un adăpost din beton pentru călători, cu pereții complet acoperiți cu afișe, pe care nu le putea citi. Nu văzu niciun program al curselor. Nu era nimeni. Hendrik se opri adâncit în contemplarea bălăriilor de pe marginea străzii, care i se păreau o incredibilă operă de artă: o compoziție în nuanțe maronii și verzi, desăvârșită în armonia ei internă.

După un timp își continuă drumul de-a lungul străzii. La pas, doar nu se grăbea, nu trebuia să ajungă nicăieri. Timp… da, timp avea. Tot timpul din lume. Fără un țel, fără un plan, fără sarcini de rezolvat. Simțea liniștea și atemporalitatea. Soarele urca pe cer uimindu-l. O mașină opri, o furgonetă cam ruginită, la volanul căreia stătea o femeie cu fața tăbăcită de vânt, cu un batic pe cap. Îl întrebă ceva, dar nu înțelese ce. Zâmbi fascinat de frumusețea chipului ei, pe care îi era întipărită toată viața, și îi spuse să nu se îngrijoreze, pentru că totul este în regulă. În cele din urmă ea renunță și plecă mai departe.

Mai încolo opri o altă mașină cu trei tineri. Doi bărbați și o femeie, care vorbeau limba engleză, și îl întrebară dacă vrea să meargă cu ei spre Gdansk.

— Gdansk, repetă Hendrik gânditor. Da, ar fi bine.

Îl luară cu ei și îl întrebară cum se face că umbla singur cuc pe o șosea din Polonia.

— Am fost pe o barcă, spuse Hendrik. Dar am coborât.

— O barcă? Ce fel de barcă? întrebă fata.

Hendrik se uita năuc la ea, neștiind cum să îi explice.

— Nu știu. Eram pe o barcă, în drum spre mare.

Tinerii schimbară priviri sugestive, gândindu-se probabil că era nebun. Cel de la volan spuse că la radio s-a anunțat că azi-noapte a fost furată din Malbork una din bărcile pentru turiști. Cei trei au râs, dar Hendrik nu a înțeles de ce.

•

Mai târziu se trezi într-o cameră de hotel din Gdansk, o cameră cu telefon. Un telefon bej. Avea sub el, plastifiate, instrucțiunile de folosire în poloneză și engleză.

Hendrik se așeză în fața telefonului și îl privi țintă. Călătoria până la Gdansk nu durase mult, cam o oră. Tinerii îl lăsaseră în centru, după ce l-au întrebat de mai multe ori dacă totul este în ordine. Le spusese că și-a revenit și că se simte bine. Nu prea l-au crezut, dar și-a găsit un hotel și a luat o cameră. Neavând bagaj, plătise în avans, cu cartea de credit, care funcționase.

Iar acum se afla aici, în fața telefonului.

În instrucțiuni scria că pentru o convorbire internațională trebuia să formeze de trei ori zero: primul zero pentru a deschide telefonul, apoi de două ori zero prefixul internațional, urmat de prefixul țării.

Hendrik se rezemă de speteaza moale a fotoliului îmbrăcat în material în tonuri de albastru și maro. Oare nu era căutat și aici, în Polonia? Formularul completat de el la hotel era trimis undeva?

Telefonul.

Prefixul Germaniei era 49.

Avea palmele transpirate.

Tânjea după calmul de care dăduse dovadă de dimineață pe drum. Ce stare plăcută! Dar mai trebuia să rezolve ceva. Și era bine să o facă înainte de a veni să îl ia.

Telefonul. Se aplecă și ridică receptorul. Formă cele trei zerouri, codul Germaniei 49, apoi numărul părinților lui Miriam.

Se auzi ca și cum ar fi sunat în apropiere. O dată, de două ori, de trei ori.

După al cincilea țârâit, cineva ridică receptorul:

— Wegmann.

Era Miriam.

— Te rog, nu închide, zise el. Sunt eu, Hendrik. Te rog nu închide. Te înțeleg dacă o faci, dar te rog, trebuie să îți spun ceva, să clarific ceva, nu știu dacă reușesc să… dar cred că ai dreptul să afli asta, și de aceea… te rog să nu închizi.

Ascultă cu respirația tăiată, într-o liniște care dura îngrozitor de mult, până când ea zise foarte încet:

— OK, te ascult.

Și acum? Cum să înceapă? Îi dispărură toate gândurile.

— Sunt în Danzig{2}, la hotelul…

Cum se numea de fapt hotelul? Nu își mai amintea. În instrucțiunile pentru utilizarea telefonului nu scria asta.

— Nu are importanță. Miriam, am făcut lucruri îngrozitoare. Am lovit un bărbat și l-am jefuit. L-am lovit, poate l-am și omorât. Cred că poliția mă caută deja. Și asta nu este tot. Problema este că… De fapt nu știu cum să explic…

Se opri. Nu avea niciun sens să îi spună toată povestea. Trebuia să se limiteze la ce era esențial.

— Oricum, din tot ce am făcut, regret cel mai mult cum am procedat cu tine. Cum m-am purtat în toți acești ani și mai ales ce ți-am spus când ne-am despărțit. A fost atât de deplasat, absolut impardonabil. Aveai tot dreptul să îmi reproșezi aventurile mele și că eu nu am niciun drept să îți imput ceva. Nu știu cum de am făcut asta… cum să spun…

Totul suna atât de patetic, de banal. Nu va reuși să se facă înțeles. Exclus. Ușa se închisese, orice punte era distrusă.

Dar ea nu îi trântise totuși telefonul.

— Da, acum știu și de ce mi-ai spus odată să nu îl mai invit niciodată acasă pe Adalbert, izbucni el. Cu siguranță, de data aceasta ea chiar îi va trânti telefonul în nas, pentru că modul potrivit de a discuta așa ceva… Dar continuă: Adalbert mi-a spus. Și cum a vorbit despre asta… ce să zic?… ar fi imposibil să fii gelos pe așa ceva.

Ea nu spuse nimic, părea că îl asculta.

— Am fost un idiot că am făcut o dramă, fie că Pia este ori nu este iubita mea fiică. Eu cred… Trebui să înghită, pentru că își simțea gura