— Te-ai culcat cu Miriam?

— Da.

— Cu soția mea?

Adalbert ridică din umeri.

— Dacă tu așa vrei să vezi lucrurile…

— Când? Când a fost asta?

Fratele lui trase cu zgomot aerul în piept.

— Tu erai plecat la un seminar. La sfârșitul de săptămână de după înmormântarea mamei.

Potsdam. Al doilea seminar. Weekendul după care Miriam fusese atât de nesuferită și îl rugase să nu îl mai invite pe Adalbert niciodată la ei.

La scurt timp Miriam rămăsese gravidă.

— Atunci tu ești tatăl Piei, concluzionă Hendrik.

Adalbert ridică din sprâncene:

— Poftim?

Firește. Acum totul era clar. Acum, când aflase, recunoștea trăsături ale chipului Piei la Adalbert. De aceea ea avea nasul-Busske, dar alt aer. De aici înclinația ei către un comportament compulsiv. De aici inteligența ei scăpărătoare.

El făcu repede un calcul. Se potrivea exact și momentul conceperii.

— Pia are grupa sanguină AB, declară el, dar eu am grupa A, și Miriam tot așa. Deci Pia nu poate fi fiica mea.

Adalbert îl privi surprins:

— Și eu am tot grupa sanguină AB.

— Miriam a spus că a fost mai curând un viol decât o aventură.

— Nimeni nu a văzut în mine un om romantic. Noi am băut o sticlă de vin roșu și eu i-am declarat ce simțeam pentru ea. Și pe urmă… Adalbert ridică din umeri și adăugă: Este posibil să fi fost cam insistent.

— Nu pot să cred! izbucni Hendrik. Nu pot să cred că aflu asta aici și acum atât de en passant. Și înainte de toate, nu pot să concep că îndrăznești să califici sexul cu Miriam ca dezamăgitor. Asta este… asta este… Nu! Nu pot să cred!

— Hendrik, interveni Laureen, lasă asta. Face parte din trecut. Mai bine gândește-te la viitorul nostru!

Hendrik se întoarse către ea și abia acum remarcă faptul că aceasta purta același fel de brățară ca Adalbert, cu o plachetă ALCOR.

Cum se exprimase păstrătorul secretului? Transumaniștii sunt alchimiștii de astăzi.

I se adresă apoi lui Scoro:

— Lăsați-mă să cobor. Ori sar peste bord!

•

Nu a fost nevoie să sară peste bord. Nu s-au opus, barca a fost îndreptată spre mal și au acostat pe o limbă de pământ aflată sub pod. Scoro a pus mâna pe o padelă, o propti în piciorul podului, pentru ca barca să nu se lovească.

— Duceți-vă, nebunule, spuse el când distanța până la mal ajunse la un lat de palmă.

Hendrik sări fără să șovăie și simți sub tălpi ceva solid, fără să își dea seama ce era. Probabil, beton.

— Am să mă întorc în lumea normală? întrebă el.

Scoro împinse în padelă, pentru a readuce barca în mijlocul curentului.

— Nimeni nu știe asta, îi spuse amenințător. Nimeni nu a mai făcut așa ceva înaintea noastră.

— Oh! OK. Atunci… toate bune.

Scoro ridică disprețuitor din sprâncene. Adalbert arăta atât de indiferent, de parcă nu se întâmplase nimic. Și când barca începu să se îndepărteze, de la timonă, Laureen îl privi tristă.

Hendrik descoperi niște trepte, urcă și ajunse la o stradă. Podul era îngust. Susținut de doi stâlpi din oțel. La mijlocul benzii pentru traversare pietonală se opri pentru a privi în urma bărcii, care se îndepărta.

Barca traversa o porțiune lină și dură mult până o pierdu din ochi. Se vedeau siluetele unor case, tufișuri și arbori, nimic altceva.

Totuși Hendrik rămase cu mâinile sprijinite pe balustradă, privind în gol fără a putea să spună de ce. Poate pentru că nu știa ce ar fi putut să facă. Poate pentru că tot ce mai simțea acum era o imensă epuizare.

Ori pentru că știa că avea să se mai întâmple ceva.

Stătea și aștepta. Îi revenise senzația de atemporalitate, sentimentul că putea să stea și să aștepte o veșnicie. Simțea cum carnea i se transforma în marmură.

Apoi brusc, în sfârșit, departe, acolo unde trebuia să fie marea, apăru o lumină puternică, extrem de intensă, cuprinzând totul, așa cum își imaginase totdeauna o explozie atomică, mai luminoasă decât soarele, mai luminoasă decât mii de sori, mai intensă decât orice ar fi putut să emane lumină. Ca și cum pentru o clipă s-ar fi deschis o ușă către cer, către iad ori către altă lume cu o energie mai mare.

Momentul dura. Nu era un fulger, ci o descărcare de lumină, o emisie strălucitoare ce cuprindea întreg cerul, de o intensitate supraomenească. O lumină absolută, o lumină de neîndurat, în strălucirea căreia nicio greșeală nu putea fi iertată și nicio vină nu putea fi trecută cu vederea. Dură atât cât era necesar pentru ca un vehicul lent să treacă un pod ori cât era nevoie pentru trecerea din această lume într-alta.

Și în cele din urmă… se pierdu, se stinse, și de la cât fusese de neimaginat, acum întreaga lume se întuneca fără de scăpare, pierdută pentru totdeauna.

Hendrik știa că se terminase. Că niciodată nu avea să își mai vadă fratele.

Ce nu știa era dacă el se salvase de acolo sau dacă ratase cea mai mare ocazie ce i se oferise vreodată unui om.

Încă mai stătea în același loc, când treptat, aproape pe neobservate, culorile reveniră. Și zgomotele. Mirosurile. Sub el curgea din nou apa între malurile joase, pe care creșteau iarba și stuful. Casele își recâștigau contururile, ca și arborii și norii de pe cer. În spatele lui venea pe pod un autocamion, hurducăind atât de tare, încât Hendrik se întoarse speriat.

Revenise lumea.

Își coborî privirea asupra mâinilor și se miră: în locul în care ținuse mâinile pe balustradă, amprentele i se imprimaseră în oțel.

Lumea fusese totdeauna atât de colorată, atât de plină de detalii, atât de măreață? Hendrik se străduia să meargă și în același timp să privească în jur. La fiecare pas trebuia să se oprească, să se orienteze și să prelucreze mulțimea impresiilor.

Văzu o mașină care opri în fața unei case din lemn maroniu-închis, cu ferestre cu rame albe. Privi uluit cum un bărbat coborî, urcă