Liniște. Cu siguranță că asta era doar o fază. Ceva trecător. Un stadiu al trecerii. Nu avea motiv să țipe. De ce să îi fie frică? Văzuse un bărbat întorcându-se la viață dintr-o semiexistență de mumie, un bărbat în vârstă de opt sute de ani, și totul doar mulțumită pietrei sale, care era o legendă, cea mai importantă comoară a tuturor timpurilor, pe care o căutaseră în zadar cele mai îndrăznețe spirite ale omenirii. Și de găsit, o găsise el! El reușise să fie de față când fusese scoasă dintr-o incredibilă ascunzătoare piatra filosofală, care făcuse minuni și va continua să facă minuni.

Minuni, șoptea din interiorul lui o voce mistuitoare, respingătoare, minuni care probabil nu erau destinate ființelor umane din carne și oase. Cu un preț prea mare.

Sufletul lui. Într-un fulgerător moment de clarviziune, frica lui căpătă un înțeles – îi era frică să nu își piardă sufletul.

Asta îl buimăci, pentru că el nu era câtuși de puțin religios. Considerase bisericile doar monumente demne de a fi văzute. Nu călcase într-o biserică nici măcar la nunta lui. Și firește că nu plătise un cent pentru biserică.

Dar așa era. Asta era frica lui. Frică arhaică, din timpuri imemorabile.

Și când își înălță capul și privi înainte, în direcția promisei lumi de aur, zări neclar în depărtare un pod peste râu. Un pod care arăta precum ultima lui șansă. Atunci zise:

— Pe mine lăsați-mă să cobor.

Nu reacționă nimeni. De parcă nu spusese nimic, de parcă vorbele lui fuseseră înghițite de liniștea din jur.

Așa că repetă. Mai tare.

— Opriți. Eu vreau să cobor.

Silueta uscățivă a lui Scoro începu să se miște și extrem de încet se întoarse spre Hendrik:

— Ce spuneți?

— Nu merg mai departe, răspunse decis Hendrik. Lăsați-mă să cobor. Acolo, în față, la pod. Cu siguranță este acolo vreun loc unde pot să cobor.

Scoro îl privi cercetător, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă.

— Să coborâți? Acum?

— Da. Vă rog.

Alchimistul clătină din cap și cu o mânie abia stăpânită spuse:

— Eu v-am întrebat dacă sunteți pregătit să mergeți cu mine, iar dumneavoastră ați spus „da”. Și nu v-am întrebat o singură dată. Ați răspuns „da” de fiecare dată!

— Știu, recunoscu Hendrik strângând în pumn hârtia din buzunar. Dar m-am răzgândit.

— Mă dezamăgiți.

— Îmi pare rău.

— Și nu pot să cred că de data aceasta sunteți mai serios decât în celelalte dăți.

— Eu…, Hendrik se opri, neștiind ce să mai spună. Cel mai bine era să nu spună nimic. Să nu mai discutăm asta. Lăsați-mă să cobor.

— Hendrik! se auzi din spatele lui. Laureen blocase timona și venise în față. Don’t be a fool! Noi vom trăi veșnic, veșnic în desăvârșire!

Hendrik se uită la ea și citi pe chipul acesteia perplexitatea.

Începu să oscileze în privința deciziei luate. Da, era probabil nebun că voia să coboare acum.

— Ascultați-o, interveni Scoro. Și imaginați-vă din nou ce vom face. După milenii de existență a omului, după milenii de străduințe umane, este pentru prima dată când oamenilor li se oferă șansa de a cunoaște desăvârșirea în lumea adevărată. Asta vreți dumneavoastră să ratați?

Hendrik căută privirea fratelui său. Acesta îl va susține. Va veni cu el. Adalbert voia numai piatra, altceva nimic. Poate doar o parte din ea, pentru laboratorul lui.

— Adalbert! Ce este cu tine?

Acum era ocazia, acesta trebuia să își dea seama. Ei doi contra unei femei și a unui bătrân!

Dar fratele lui îl privea gânditor, fără a se arăta câtuși de puțin dispus să preia inițiativa.

— Știi povestea Un artist al foamei de Franz Kafka? întrebă el gânditor.

— Ce?

— Este o povestire despre un artist al foamei, dintre cei de prin iarmaroace. Lumea se minunează cât poate sta nemâncat, dar el flămânzește și când nu îl vede nimeni, într-un final zace sfrijit în paie, abia deosebindu-se de ele, iar muncitorilor care trebuiau să se descotorosească de el le destăinuie secretul lui, și anume că a flămânzit doar pentru că nu a găsit mâncarea care să-i placă, pur și simplu nu a găsit-o. Altfel s-ar fi îmbuibat ca toți ceilalți.

Hendrik îl privea complet nedumerit pe fratele lui. Oare ce însemna asta?

— Noi am citit povestirea aceasta în școală, în clasa a unsprezecea ori a douăsprezecea, și m-am gândit deseori la ea, continuă Adalbert. Pentru că viața mea, în general, a fost la fel. Mult timp am crezut că s-a întâmplat deoarece nu am găsit nicio femeie. Sau nu pe cea potrivită. Da, de fapt… El se opri, pentru a-i arunca lui Hendrik o privire cercetătoare, apoi continuă: Pe Miriam am considerat-o totdeauna femeia perfectă. Din momentul în care am întâlnit-o prima dată în cămin. Dar pe urmă ai apărut tu și mi-ai suflat-o.

— Ce?

Hendrik nu își credea urechilor.

— Așa a fost. M-ai vizitat în costumul tău șic de consilier pentru investiții, ea te-a văzut și asta a fost. Toate încercările mele de apropiere au fost zadarnice.

— Nu ai spus nimic… Hendrik își drese glasul. Nu am știut.

Chiar nu știuse. Nu a avut nici cea mai mică bănuială.

— Te cred. Nu ai știut multe. De ce? Ție îți plăcea orice mâncare. Și orice femeie.

— Vrei să spui că eu sunt vinovat de faptul că tu…? Hendrik își scutură capul, încercând să scape de senzația că privea la o piesă de teatru absurd. În plus, a fost totuși decizia lui Miriam, nu?

Adalbert surâse dus pe gânduri.

— M-ai înțeles greșit. Ție nu îți fac niciun reproș. Spunându-ți că Miriam a fost pentru mine femeia desăvârșită înseamnă doar că am crezut că viața mea ar fi perfectă dacă aș avea-o pe ea. Dar când m-am culcat odată cu ea, a fost o trăire dezamăgitoare, ce mi-a demonstrat că nu există nimic care să îmi facă viața desăvârșită. Și arătă în direcția în care se îndrepta barca: Până la chestia asta. Nu vin cu tine, Hendrik. Uită de CERN, de modelul standard al materiei, uită de premiul Nobel. Dacă renunți, o faci fără mine.

Hendrik încremeni, înfiorat. Gâtul