O scoase și citi:

Dragă tăticule,

Sunt atât de tristă că nu o mai iubești pe mama. Eu îmi doresc ca totul să fie iarăși la fel de bine și de frumos cum a fost, dar dacă nu se poate, îmi doresc ca măcar să nu mă uiți.

A ta Pia.

Privi bucățica de hârtie și nu îi veni să creadă. De unde apăruse?

Mai citi textul încă o dată și simți cum i se usucă gura, cum i se strânge inima. Era scrisul Piei, nu era nicio îndoială. De câte ori nu găsise el asemenea bilețele în buzunare, în cele mai imposibile situații! Ca prin farmec. Da, ca prin farmec. Ea trebuie să fi scris biletul acesta în timp ce el și Miriam se certau, cu puțin înainte ca ele să fi plecat. I-l strecurase în haină, firește, în haina pe care o agățase în hol.

Dar cum era posibil ca biletul să apară abia acum? Abia aici? De câte ori nu băgase el mâna în buzunarul hainei de atunci!

Mda… poate nu chiar atât de des cum crezuse.

Mototoli hârtia și ridică privirea. Se uită în jur.

Ce făcea el aici? Unde se afla? Asta era realitatea ori avea un vis absurd?

Privi spre țărm, căută să observe contururi, dar nu era nimic, doar umbre cenușii, o ceață ce nu era ceață, ci o lume care se dezintegra. Pe care el o lăsa în urmă.

Pia. Tocmai acum.

Cum le ticluia ea pe toate!

Înghiți cu noduri. Fir-ar să fie! Cât îi era de greu să se gândească la ea acum.

Parcă îi vedea chipul, trăsăturile bine conturate, privirea vie. Cum venise la el ca să o învețe literele, pentru că voia să citească, să nu mai aștepte până la școală. Cum îi istorisise povestioare despre micuții oameni acoperiți cu blană, care trăiau în grădină.

Și despre insecta din pat, hrănită de Westenhoff. Doamne, ea văzuse mai multe decât toți ceilalți!

Bâlciul anual. Cum insistase ea să respecte același plan de fiecare dată, aceleași atracții în aceeași succesiune și în final roata cea mare. Cum el trebuise să o țină bine. Râsul ei când lumea de sub ei se scufunda, când totul devenea mai mic. Cum nici nu îi venise la început să creadă.

Cum îi strălucea chipul când vedea ceva ce o fascina.

Cu câtă seriozitate răsucea roata cu previziunile pentru bursă, cum se străduia să lucreze pentru el. Cum îi citea el, când ea zăcea de rubeolă la pat, amărâtă, febrilă și slăbită. Cum o ducea de mână când era mică. Cum se uita la el, la tatăl ei, cu atâta admirație și încredere.

Cum o ținuse prima dată în brațe, o mână de om, zbârcită, și nu țipase, ci cu ochii ei negri și mari îl privise mirată.

Fir-ar!

Clipi, se uită în jur și își șterse un fir de praf strecurat în coada ochiului. Un fir de praf, nimic altceva. Mai scoase o dată bucățica de hârtie. Cum era posibil așa ceva? Cum de arăta atât de real? De neînțeles. Și scrisul acesta neîndemânatic. Așa scria mereu când voia să o facă deosebit de frumos și îi ieșea exact invers.

Cerule, o auzea spunând aceste fraze pe care nu avusese curajul să i le spună și se ghemuise undeva în casă și nu cutezase să îi vorbească.

Fir-ar! De unde atâta praf, care îi intra în ochi?

Trase adânc aer în piept și băgă hârtia la loc. Amintiri. Erau doar amintiri. Îl durea că tocmai acum îl cuprindeau. Era poate necesar să mai treacă și prin asta. În lumea desăvârșită nu vor mai exista dureri, deci… deci și aceste amintiri se vor estompa.

Hmm…

Privi piatra, lumina ei galbenă și rece care răzbătea din cutia căptușită cu plumb și se gândi cum citise întâi despre ea, fără să bănuiască ce va ieși din asta. Grandevue au Lac. Cartea veche pe care o furase din anticariat…

Prima dintre numeroasele dăți când depășise limitele. Îi apăru în fața ochilor din nou păstrătorul secretului. Ditamai bărbatul pus la pământ de mâna lui, și asta cu un crucifix din fontă!

Nici nu știa dacă omul mai trăia. De fapt, până acum nici nu își pusese întrebarea aceasta. Nu îl interesase decât codexul. Pentru a fi aici. Pentru a sta acum în această barcă și a se îndrepta cu piatra filosofală la bord spre desăvârșire.

În ce se transformase?

Își spuse că toate acestea erau doar amintiri. Inspiră cu putere, deși nici el nu știa ce inspira. Se cutremură. Sunt doar amintiri, încercă să se convingă pe sine. Amintiri dintr-o viață provizorie. O viață imperfectă, falsă, eșuată, dintr-o lume imperfectă, falsă și eșuată. Așa trebuia să privească lucrurile!

Părea liniștit, dar interiorul lui țipa năvalnic. Senzația de atemporalitate și de infinită răbdare dispăruse, în locul ei fierbea neliniștea. Cât mai trebuia să dureze toate acestea? La naiba! De ce nu treceau mai repede? Chiar acum. Ce însemnau toate acestea?

Îi privi pe ceilalți. Adalbert era nemișcat ca o statuie. Scoro nu se clintea. Laureen ținea mâinile pe timonă, privind hotărâtă drept înainte.

Era singur. Singur cu amintirile lui multe și de nesuportat. De ce îl chinuiau atât? Ce mai putea face cu ele? Se afla pe punctul de a trece în lumea adevărată, în lumea desăvârșită ca aurul pur!

Se deplasau insuportabil de încet în curentul sumbru al acestei caricaturi cenușii și pustii a unei lumi, într-o liniște ce brusc îi păru abominabilă, apăsătoare prin răceala ei! Era atât de liniște, încât își auzea propria respirație extrem de tare. Chiar și bătăile inimii și le simțea până în pântece, nu, până în tălpile picioarelor, ca niște bătăi de tobă pe puntea bărcii, ca o vibrație constantă.

I se făcu frig. Tăcerea îi apăsa timpanele, dar nu reușea să înăbușe vocea din interior, care țipa, și țipa, și țipa. În realitate, nimeni nu ar fi putut să țipe atât de tare, corzile vocale i-ar fi cedat imediat!

Liniște.