— Așa este, confirmă Scoro.

Părăsiră castelul și traversară curtea mijlocie a acestuia. Și aici circulau siluete fantomatice. Hendrik fu mai atent, dar nu mai descoperi nicio siluetă cunoscută.

Așadar fusese doar o iluzie de moment. Se apropiară de intrarea principală, care părea un bot aproape rotund, întunecat, care se îndrepta spre ei. Unde voia de fapt Scoro să meargă? Și ce intenționa să facă Adalbert?

Asta era întrebarea. Hendrik își spuse că fratele lui se gândea cum ar putea să transporte singur piatra. Pentru că nu avea sens să o ia, dacă nu o putea transporta.

La ce s-o fi gândind? Hendrik contemplă ferestrele arcuite abia schițate din fața lor, acoperișurile învăluite în ceață. Habar nu avea. Și totodată știa că asta nu însemna nimic; în luptele spirituale cu fratele lui, ieșise tot timpul pe locul doi.

Poarta principală. Din nou o înghesuială de umbre în mișcare, care apăreau și dispăreau. Din nou nicio siluetă cunoscută.

— Spre râu, spuse Scoro și arătă către stânga.

O luară în direcția indicată, purtară luminoasa povară de-a lungul zidurilor masive care își aruncau umbrele unduitoare asupra lor și păreau să-și piardă din substanță cu fiecare pas. Drumul șerpuit ducea la un pod care traversa râul Nogat.

•

De unde știa cum se numea râul? Hendrik încercă să își aducă aminte unde întâlnise acest nume. Pe o tăbliță pe lângă care trecuse în timpul vizitei la castel? Într-un pliant? Nu își amintea. Știa doar că numele râului era Nogat.

Trecură podul. Râul părea o suprafață întunecată, netedă, aproape insesizabil unduită, ca și cum cineva ar fi întins o folie neagră de plastic de la un mal la altul. Niciun zgomot, niciun clipocit, niciun foșnet – nimic.

— Vom lua una dintre bărci, hotărî Scoro și arătă spre o barcă lunguiață ancorată de-a lungul malului. Acolo.

— O barcă? îi scăpă lui Hendrik.

Scoro arătă spre dreapta.

— Mergem în josul râului. La mare, eliberați, vom trece misticul pod și vom intra în adevărata, reala lume.

•

Scoro îi conduse. Urcară povara în barcă, așezară caseta în mijlocul punții care se clătina, în locul ales de alchimist. Acesta dezlegă parâmele și când barca începu să se îndepărteze, îi întrebă cine se pricepea să o conducă.

— Uf! exclamă Hendrik.

Era de așteptat. De unde să știe să conducă o ambarcațiune modernă, un om care sute de ani stătuse doar întins în pat?

Adalbert ridică mâinile cu o mină încurcată.

Vor eșua din cauza asta? Aveau piatra. Piatra era cel mai important lucru. Vor încerca altceva…

Laureen ridică din umeri:

— No problem. M-a învățat tatăl meu să fac asta de când aveam șapte ani.

Se duse în partea din spate a bărcii, unde era cabina, deschise ușa îngustă, se aplecă și aproape imediat se auzi motorul pornind.

— Bravo! spuse Scoro.

Zgomotul motorului se pierdu, parcă înghițit de cenușiul cețos din care se compunea restul lumii. Totuși barca se puse în mișcare. Laureen apucă țanțoșă timona, de parcă asta făcuse toată viața, și alunecară fără zgomot spre mijlocul râului.

Era ca și cum ar fi tăiat toate legăturile cu vechea lume. Hendrik privi înapoi, spre Marienburg, care se tot îndepărta. Contururile se topeau în fundal, ca o imagine imprimată pe retină, care pălea treptat. Podul pe care trecuseră nici nu se mai vedea.

Și astfel pluteau printr-o lume cenușie de vis către marea plină de promisiuni. Nimeni nu scotea nicio vorbă, toți așteptau: cu Scoro la proră, ca și cum ar fi vrut neapărat să fie primul care ajunge la mare, cu Adalbert și Hendrik de o parte și de alta a bărcii, și cu Laureen la timonă.

Hendrik încercă să își dea seama încotro se îndreptau, dar această parte a lumii îi era vag cunoscută. Unde se vărsa acest râu, Nogat? În Marea Baltică? Undeva la nord sau la nord-vest nu trebuia să fie golful Danzig? Nu știa.

Și nici să întrebe nu voia. Își spunea că, în definitiv, nici nu mai avea importanță. Lumea din care veneau ei dispărea în urmă, contururile și detaliile ei piereau într-o mare cenușie. Arborii și tufișurile nu se mai zăreau, când privea spre țărm.

Iar cerul era lipsit de orice culoare. Nici urmă de soare, de lună, de stele. În lumea pe care o părăseau se însera, îi trecu prin cap lui Hendrik. Între timp trebuia să se fi lăsat chiar noaptea și întunericul. Nu mai avea cum să își dea seama de asta, totul era scăldat în cenușiu.

Tăcerea era din ce în ce mai profundă. Și de ce nu? Nu mai era nimic de spus. Erau pe cale să realizeze imensa, neasemuita Mare Operă, și tăcerea ce îi cuprinsese, această liniște plină de venerație, era pe măsura momentului.

Și cum pluteau muți, el pierdu treptat și senzația scurgerii timpului. De când erau pe drum? De ore? De minute? De zile? Săptămâni? Nu mai era în stare să spună.

Din când în când râul cotea. Ei urmau totdeauna mijlocul curentului, totdeauna singuri. Ce or fi văzând oamenii din lumea obișnuită? Un vas gol în derivă? Sau nu vedeau nimic?

Un timp Hendrik se gândi la asta, dar nu ajunse la nicio concluzie și își dădu seama că nici nu îl mai interesa.

Se deplasau, dar era o mișcare în nemișcare, o animație pe loc. Stăteau acolo așteptând calmi. Acum, când tot ce trebuia făcut fusese făcut, se relaxaseră și nu mai avea nicio importanță dacă va mai dura o oră ori un milion de ani.

— Bizar, spuse Hendrik la un moment dat, fără să se mai gândească dacă era oportun să întrerupă liniștea. Totul este incolor, doar piatra luminează galben.

Cuvintele lui căzură în tăcerea deplină precum o piatră în oglinda unui lac, provocând valuri care se potolesc treptat.

După un timp, Scoro se întoarse spre ei:

— Acesta este doar începutul. În desăvârșire asta nu va mai exista. Culori, simțul gustului. Bun și rău. Deosebiri. Pentru că totul va fi desăvârșit, totul.

Hendrik clătină din cap, văzu că și Adalbert făcu același lucru și vârî mâna în buzunarul hainei.