și din acest motiv intrase în contact cu Busske. Iar povestea cu așa-zisul castel proprietate a lui Busske era evident un truc de marketing. Ce oferea Busske în schimb, detectivul nu aflase, dar oricum, târgul merita, având în vedere seminarele ținute de acesta. În plus, Westenhoff întreținea relații cu o serie de aiuriți și visători din toată lumea. Nu exista niciun indiciu cum că omul ar putea fi luat în serios.

Privi Mercedesul și se gândi că probabil Busske împrumutase mașina. A lui era desigur pusă sub urmărire. Putea fi o explicație bună.

Dădu ocol mașinii și văzu în spatele ei un arzător de camping sub un suport pe care era așezat un vas bizar din metal. Pe jos erau împrăștiate cioburi de sticlă.

Foarte ciudat.

Abia atunci remarcă faptul că pe bancheta din spate a mașinii se afla cineva. Un bărbat bătrân, cu păr des și cărunt, cu ochii închiși. Păstrătorul secretului se apropie și bătu în geamul portierei.

Nicio reacție.

Bătu din nou, mai cu putere.

— Hallo? strigă el.

Nimic.

Îl privi pe bărbat mai atent și îl recunoscu. Era Max Westenhoff, fără nicio îndoială.

Și se părea că acesta nu respira.

Păstrătorul secretului trase de clanța portierei. Nu era încuiată.

— Hallo! Herr Westenhoff?

Se aplecă deasupra lui și îl bătu pe umăr.

Se opri când capul bărbatului se înclină într-o parte.

Îl atinse pe frunte. Rece. Încercă pulsul. Nimic. Se îndreptă încet și privi cercetător în jur. Ce însemnau toate acestea?

Închise portiera, conștient că își lăsa amprente pe ea, lucru ce îi putea crea probleme.

Dar momentan acest lucru nu era important.

După două minute se afla la poarta principală, la casa de bilete. Femeia de la ghișeu tocmai își număra banii, și sorta bancnotele în valute străine. Deasupra teancului era o hârtie de cincizeci de euro.

— Curtea este deschisă până la ora douăzeci, îi spuse ea cu ochii pe ceasul din perete. Dar sălile cu exponate s-au închis la ora nouăsprezece.

— Mulțumesc, răspunse păstrătorul secretului și plecă pipăind cu mâna în buzunar mânerul pistolului.

Acum nu i se mai părea caraghios că îl luase cu el. Ba dimpotrivă.

•

Hendrik privea grămăjoarele de cenușă care descreșteau, de parcă era luată de un vânt pe care ei nu îl simțeau. Fulgi negri zburau de pe masă și se pierdeau pe obiectele din jur, lipsite de contururi.

Ecoul ultimului sunet scos de trupul lui Mengedder nu se stinsese. Fusese un oftat de nesfârșită ușurare ori voise să spună ceva?

Îl trecură fiori.

— Acum, zise Scoro, avem ceea ce ne trebuie pentru a porni, în fine, în adevărata călătorie. De aceea vă mai întreb încă o dată: sunteți pregătiți?

— Da, răspunse Hendrik fără să se mai gândească.

— Da, răspunse Laureen dintr-o suflare.

Da. Da, doar să iasă mai repede din această lume, în care erau posibile sorți ca aceasta de aici.

Adalbert, observă Hendrik, nu spuse nimic. Dar asta nu păru să îl deranjeze pe Scoro, care dădu din cap și zise:

— Bine. Mai trebuie să găsim ceva în care să transportăm piatra.

— Să o transportăm? întrebă Laureen. De ce?

— Aici nu se poate, răspunse Scoro. Trebuie să ne îndepărtăm mai mult de lume. Și piatra este foarte grea.

După puțin timp găsiră o casetă stranie, care avea contururi fantomatice ca toate obiectele de acolo, dar al cărei interior, de culoare cenușie, părea real.

— Este din plumb, le spuse Scoro. Am cerut să îmi fie construită în anul 1293, ca să transport piatra. Interiorul ei s-a încărcat prin contact direct cu piatra, de aceea se află în acest nivel al existenței.

Capacul nu îl găsiră, dar Scoro fu de părere că puteau renunța la el.

— Nu mai avem mult până vom atinge desăvârșirea și pe drum nu vom avea nevoie de el.

Caseta era destul de grea și o aduseră lângă suportul de pe care piatra filosofală strălucea gălbuie. Scoro înlătură piesele cu muchii ascuțite cu care Mengedder își construise punctul extazului, apoi împinseră împreună piatra până la marginea mesei. Era atât de grea de parcă ar fi împins un automobil, și când în sfârșit căzu în casetă, bubui de parcă o cometă se ciocni de pământ.

Hendrik se gândi că doi oameni nu o vor putea transporta. Cutia avea însă pe laturi patru inele asemenea unor mânere și Laureen găsi imediat un fel de drug.

— În spate mai este încă unul, le spuse ea, în timp ce introducea drugul prin cele două inele de pe o parte a casetei.

Hendrik aduse al doilea drug, îl trecu prin inelele de pe partea cealaltă. Scoro și Laureen se așezară în fața casetei, iar Hendrik și Adalbert în spate, și astfel toți patru reușiră să o ridice ca pe o lectică mică, dar extrem de grea.

— Să mergem pentru a realiza Marea Operă, spuse Scoro.

Hendrik îl privi pe furiș pe fratele său. Privirea lui Adalbert era îndreptată lacomă spre piatră, iluminată de razele care ieșeau din casetă.

Era evident. Adalbert pândea ocazia de a pune mâna pe piatră. Scoro se simțea sigur, crezând că nu vor mai întâmpina nicio problemă până la realizarea țelului. Singurul care putea să pună în pericol calea spre desăvârșire era fratele său, care visa să obțină premiul Nobel.

Dar ce să facă? Să îl prevină pe Scoro? Cum?

Nu, poate că o luptă între frați devenea inevitabilă. În fond, își spunea Hendrik, ei se luptau de o viață. O astfel de luptă era de așteptat.

Doar că trebuia să se pregătească pentru ea.

Părăsiră celula secretă, urcară scara și ajunseră în curtea interioară, gâfâind și gemând.

Aceasta era plină de umbre mișcătoare și timp de o fracțiune de secundă Hendrik avu senzația că deslușește silueta păstrătorului secretului. Ce stupid! În clipa următoare silueta dispăru, topindu-se în atotcuprinzătorul cenușiu palid al lumii și Hendrik nu mai fu sigur de ce văzuse. O fantomă? Ori conștiința încărcată îi jucase o festă?

Îi privi pe ceilalți. Erau senini, concentrați să poarte caseta. Nu păreau să fi observat ceva.

Hendrik își drese glasul.

— Nu ne poate