luase dintr-o revistă. Era o fotografie mai apropiată de înfățișarea actuală a acestuia decât fotografiile pe care i le făcuse detectivul cu mai bine de un deceniu în urmă.

— L-ați văzut cumva pe acest om? întrebă el și îi întinse poza.

Femeia nici nu se uită la fotografie.

— Sunteți de la poliție?

— Nu, răspunse păstrătorul secretului. Își scoase șalul de mătase, pentru a i se vedea gulerul de preot. Este vorba despre… să zicem despre un suflet rătăcit.

— Oj!

De-a dreptul speriată, femeia se aplecă imediat deasupra fotografiei și o privi cu atenție.

În Polonia respectul pentru oamenii bisericii era mai puternic decât ar fi crezut.

— Se poate, răspunse ea în cele din urmă. A fost pe aici un bărbat care semăna cu acesta. În această după-amiază. S-a dus în burg împreună cu alți trei bărbați și cu o femeie. Femeia avea părul roșu așa… completă dând din mână pentru a sugera o coamă bogată.

Laureen Turner! își spuse tresărind păstrătorul secretului. Nu avea idee cine puteau fi ceilalți bărbați, dar numai gândul că americanca miliardară, care avea armura, și Hendrik Busske, care îi furase însemnările alchimistului, erau împreună și fuseseră aici, la locul ascunzătorii inaccesibile a funestei pietre, era suficient de alarmant.

— Când? întrebă el.

Ea își dădu de pe frunte părul blond strălucitor și spuse:

— Cam pe la ora patru, patru și jumătate. Au intrat în burg și au ieșit după vreo oră. Arătă către strada de la marginea parcării, care se îndepărta de burg, printre arbori înalți, și către un indicator care interzicea accesul. Într-acolo au plecat. De atunci nu i-am mai văzut.

— Mulțumesc. Vă mulțumesc mult, zise bărbatul trăgând aer în piept.

Băgă fotografia la loc și pipăi pistolul din buzunar. Deci acolo, în spate. O mai salută o dată pe femeie și se îndepărtă grăbit. Ar fi avut nevoie de un plan de acțiune, o strategie, dar tot ce avea era teama, teama că va eșua în îndeplinirea importantei misiuni a ordinului, o teamă ce i se infiltrase în fiecare fibră a trupului său. Frica și speranța că va fi susținut de o forță mai înaltă, dacă își va asuma riscul.

•

După ce văzu viermi colcăind sub ciotul antebrațului, pe Hendrik îl apucă greața.

— Dacă noi nu ne-am afla în acest… în alt nivel al existenței, întrebă el cu o voce care lui însuși îi părea străină, am simți mirosul?

— Insuportabil, răspunse sec Scoro.

— Dar…? Ce s-a întâmplat cu el?

Trupul de pe masa din piatră era mare, masiv, avea pielea neagră și zbârcită, aproape carbonizată. Mengedder. Era gol sau ca și gol, nu pentru că s-ar fi întins dezbrăcat pe masă, ci pentru că, în timp, hainele îi căzuseră de pe trup. Poate că se roseseră din cauza mișcărilor continue, involuntare, ori poate că putreziseră. Singura parte a corpului său neciuntită și neputrezită era penisul. Gros și umflat diform, se ridica vertical și, dacă nu ar fi vibrat și pulsat, ar fi semănat cu o ramură viguroasă a unui pom putrezit.

— Mengedder, spuse Scoro cu o privire întunecată, a construit cu ajutorul pietrei ceva ce se cheamă punct al extazului. Este exact ce am crezut că va face.

— Chiar este ce pare? întrebă Adalbert consternat. Tipul are de șapte sute de ani un orgasm?

Scoro făcu un semn negativ cu mâna.

— Nici nu i se poate reproșa că a apucat pe această cale greșită. Nu a avut nimic, niciun profesor. Nu a fost inițiat. A avut doar caietul cu însemnările mele, pe care nu le putea înțelege. Când am vorbit ultima dată cu el, era fascinat de misterul energiei sexuale, nu mi-a scăpat lucrul acesta. Am încercat să îl conving să își schimbe orientarea, dar probabil că nu ar fi trebuit să încerc să îi explic faptul că realizarea Marii Opere înseamnă intrarea în extazul pur al adevăratei existențe. Cu siguranță, a fost un argument nepotrivit în acel moment. Tocmai asta i-a dat aripi.

Hendrik îl văzu pe fratele lui privind perplex înfiorătorul corp.

— Șapte sute de ani? repeta Adalbert. Fără să mănânce? Fără să bea?

— Dacă este folosită corect, energia pietrei poate înlocui pe deplin energia vitală naturală a unui corp, spuse Scoro. Ceea ce nu este cazul aici. Nu mă miră, din moment ce el a folosit însemnări ale căror înțelesuri nu îmi erau pe atunci clare nici mie.

— Atunci există o legătură între energia sexuală și energia pietrei? întrebă Laureen.

— Bineînțeles. Există multe denumiri pentru asta. Unii îi spun Qi, alții Prana, alții Pneuma, în fond este același lucru: energia vieții înseși. Scoro aruncă o privire asupra corpului care zvâcnea și clătină din cap cu regret: El a căutat extazul și a crezut că ar consta în asta.

— Dar pentru început nu este rău, nu? opină Adalbert.

Scoro pufni dezaprobator:

— Extazul, adevăratul extaz se află dincolo de ceea ce vedem noi aici. Astea sunt fasoane de amator. Nu au nimic de-a face cu satisfacția veșnică.

După aceste cuvinte, el se propti în masa pe care se zvârcolea voluptuos jalnicul trup al lui Mengedder, o împinse energic cam un metru, în așa fel încât capul acestuia să iasă din punctul spre care convergeau razele de lumină.

Mișcările încetară. Din gura diformă ieși un oftat lung, de nesfârșită ușurare.

Apoi trupul se prefăcu în praf.

•

Străduța îngustă dădea într-un loc în care, cu trecerea anilor, sub firele de înaltă tensiune se bătătorise o porțiune cu pietriș. Păstrătorul secretului trecu în revistă automobilele parcate și descoperi unul cu număr de Germania. Un număr care îi era cunoscut din dosare, al unui Mercedes alb, de aproximativ douăzeci de ani, al lui Max Westenhoff, căruia îi aparținuse castelul în care Hendrik Busske locuia de vreo zece ani.

Bărbatul ridică nedumerit din umeri. Ce căuta acesta aici?

Când Busske se mutase la Burlingen, se interesase și despre proprietarul castelului. Detectivul îi raportase că Max Westenhoff trăia singur, era foarte avut și cheltuia mulți bani pentru scrieri despre alchimie, atât vechi, cât și noi. De unde se putea trage concluzia că avea ca hobby alchimia