Era momentul cel mai potrivit pentru a obține desăvârșirea și pentru a lăsa totul în urmă.

Mergeau în tăcere, cu pași repezi, cu Scoro în frunte. Aproape de intrarea principală, Hendrik văzu siluete umane care apăreau și dispăreau imediat; probabil umbre ale oamenilor care ieșeau ori intrau în burg. Toți se înghesuiau la singura cale de acces. Nimeni nu scoase o vorbă, nu se opri, nici măcar Scoro, care trecu printr-o perdea de ceață. Ajunseră în curtea castelului. Suprafețele cu iarbă erau de nerecunoscut, simple contururi pe un fond cenușiu. Țevile de tun, băncile, tufișurile și arborii aveau contururi neclare, lipsite de culoare. Doar statuile din bronz ale vechilor mari maeștri erau oarecum recognoscibile, și Hendrik băgă de seamă că Scoro le ocoli, îndreptându-se spre burgul înalt.

Trecură iar peste puntea din lemn, care acum părea doar un desen pe care se putea păși. La fel și podul basculant. Basorelieful de deasupra porții dispăruse. Curtea interioară a castelului: baza unei cutii dreptunghiulare dintr-un nimic gri, cu umbra fântânii, ca un cort. Și în față, în colțul vestic, în direcția turnului-latrină, se zăreau nu două, ci trei scări.

•

Laureen începu să numere bolțile porților și contururile fantomatice ale ferestrelor de deasupra.

— Lăsați-o baltă, spuse Scoro când observă ce făcea aceasta. Nu merge așa. În planul imperfecțiunii noi nu suntem în stare să vedem realitatea așa cum este ea. În asta constă trucul la care a apelat Mengedder.

— Mai devreme erau tot atâtea bolți, constată Laureen încurcată. Șase. Mai devreme erau șase bolți și acum sunt tot șase. Cum se poate?

— Au fost mereu șase. Au fost mereu trei scări.

— Dar când noi am fost prima dată aici, erau doar două. Iar asta, zise indicând scara din stânga, era aici.

Ea arătă către scara din mijloc.

— Asta este iluzia, zise Scoro și se duse exact la acea scară. Nu vă mai pierdeți timpul. Haideți!

Începu să coboare treptele abia sesizabile și ei îl urmară. Senzația era ciudată, parcă ar fi călcat pe ceva moale, flexibil, un fel de spumă cenușie.

— Asta ce este? vru să afle Adalbert. Pare ceva putred.

Lui Hendrik, care ascultase, i se făcu greață.

— Posibil, răspunse Scoro. Praful și frunzele căzute au ajuns în coridor. Nimeni nu le-a mai măturat. Eu cred că pe podea se află un strat gros de compost.

Adalbert oftă adânc.

— Scârbos.

Coborâră, apoi merseră drept înainte, până în capătul unui coridor.

— O ușă, constată Scoro după ce pipăi obstacolul din fața lor. Ușa temniței, bănuiesc.

— Și dacă cheia se află pe dinăuntru?

Hendrik se gândi la păstrătorul secretului, care susținuse acest lucru. Și se întrebă cât de mult știuse bătrânul despre toate acestea.

— Este posibil, răspunse Scoro. Dar pentru că ne aflăm într-un plan energetic superior, lucrul acesta nu ne poate opri.

Făcu un pas înapoi și imediat se aruncă asupra ușii cu contururi fantomatice.

Se auzi ceva trosnind, ca un vreasc, apoi ușa sări în lături.

Fură întâmpinați de lumină. O lumină gălbuie, blândă, de parcă în încăpere, în spatele ușii, s-ar fi aflat soarele, care îi lipsea acestei lumi.

— Oh! exclamă Laureen.

— Este foarte bine, le explică Scoro pe un ton încântat.

— De ce? întrebă Hendrik. De ce este bine?

— Pentru că în acest plan al existenței numai piatra filosofală poate lumina, răspunse alchimistul și trecu pragul.

Pentru o celulă, încăperea era surprinzător de mare. Părea mai curând o sală cu plafon jos decât o celulă.

— Acolo este piatra, zise Scoro.

Pe un fel de platformă se afla un bulgăre puțin mai mare decât un pumn, strălucind galben-pal, în mijlocul unei coroane din pietre negre, șlefuite, ce păreau că îi absorb lumina și o domolesc. Acest aranjament arunca în jur șapte raze late, puternice. Fiecare rază întâlnea un bolovan mare, negru, care le reflecta într-un anumit punct din încăpere.

Ei urmară razele, care străbăteau valurile de ceață din interiorul încăperii ca niște râuri de aur lichid, împreunându-se într-un punct.

În acel punct se afla… ceva. Nu, cineva. Un trup uman, străvechi, mumificat, zbârcit și uscat, înnegrit, cu membrele putrezite. Și totuși viu. Era întins pe o masă din piatră, cu capul îngropat în aur strălucitor. Se mișca abia perceptibil, tremura, se înfiora la fiecare câteva secunde, gâfâia și gemea aproape voluptuos.

Era o priveliște dezgustătoare, de la care nu își puteau desprinde totuși ochii. Hendrik se apropie ca hipnotizat. Pe măsură ce privea neîncetatele mișcări ale corpului atrofiat, putrezit, din a cărui figură mai rămăseseră doar găuri și cioturi cărnoase, avea impresia că acest… lucru care se zvârcolea într-o desfătare monstruoasă trăia, de secole, un orgasm.

— Asta ce este? șopti el.

— Mengedder, îi răspunse Scoro.

Când păstrătorul secretului ajunse la Marienburg, era ora șapte fără un sfert. Lăsă Porsche-ul pe unul dintre locurile de parcare libere, opri motorul, deschise portiera și își dezlipi cu greu trupul masiv din scaunul jos al mașinii.

După lunga călătorie îl durea fiecare mușchi. Făcuse doar două pauze scurte, de nevoie, în rest condusese ca un drac îngrozit. Încălcase toate limitele de viteză și fusese surprins de radare cel puțin de două ori. Fără îndoială, la întoarcere va avea ocazia să constate cât de bine colabora poliția din diverse state europene.

Își răsuci capul într-o parte și în cealaltă, încercând zadarnic să își dezmorțească ceafa înțepenită și renunță abia după ce aceasta trosni îngrozitor. Privi în jur. Totul părea pașnic. O seară frumoasă de sfârșit de vară.

Ce să facă? Privirea i se plimbă peste numerele de înmatriculare ale mașinilor din parcare și rămase cu ochii pe un număr de Germania. Simțea în buzunarul hainei greutatea pistolului și i se părea penibil că îl luase cu sine. Ce putea face cu el?

Îi atrase atenția o femeie care aranja un suport cu vederi, într-unul dintre magazinele de suvenire. Merse cu pași grăbiți până la ea și o salută.

— Dobry wieczór, spuse el încercând să își ascundă încordarea. Bună seara.

Femeia îl măsură suspicioasă.

— Checesz? Ce doriți?

Bărbatul scoase fotografia lui Hendrik Busske, pe care o