Perfect.

Era bine că Scoro îi avertizase și că insistase să dea lichidul pe gât dintr-odată, pentru că acest elixir nu putea fi băut din două înghițituri. Nu că ar fi avut vreun gust oribil, de fapt nu avea niciun gust, ci din cauza efectului: parcă era benzină, un combustibil extrem de puternic, pentru rachete, care imediat ce pătrundea în corp se transforma în gaz și exploda.

BUMM!

Hendrik închise ochii involuntar. Nu putu să se împotrivească. Ochii i se închiseră de la sine. Avu senzația că se clătina, că gâfâia, și nu știa dacă era o reacție la monstruozitatea ce tocmai avea loc, la forța exercitată simultan asupra fiecărei celule a corpului său. O resimțea până în vârful degetelor, până sub unghiile degetelor de la picioare, o simțea în fiecare fir de păr de pe dosul palmelor, în fiecare organ intern. Respirația făcea zgomotul unui uragan, fiecare pulsație a inimii bubuia ca un trăsnet. Pământul se clătina sub picioarele lui, cerul de deasupra se cutremura, aerul părea din foc, nu, nu din foc, ci era o imensă energie arzătoare, și o voluptate păcătoasă, o vâlvătaie ademenitoare ce îl cuprindea, îl fascina, îl îngrozea. El însuși era un incendiu care îi înșfăca cele mai profunde rădăcini ale ființei, care îi cuprindea sufletul, însoțit de un extaz care îl făcea să tremure și să își dorească să nu înceteze niciodată.

Încetă totuși, dar nu se termină. Încetară zguduiturile pământului, tremurul cerului, vâlvătaia din aer. Hendrik nu se mai clătina, dar simțea că se transformă, că se umplea de ceva măreț. Simți că putea să redeschidă ochii imediat și își dădu seama că era adevărat tot ce știa Scoro despre drumul spre desăvârșire. Și da, da, da! El, Hendrik Busske, îl va însoți pe Scoro într-acolo. El reușise, va păși în desăvârșire împreună cu Laureen, femeia tot atât de incredibilă ca tot ceea ce se petrecea acum. Cu adevărat incredibil, depășind ceea ce își imaginase, deoarece desăvârșirea era mai grozavă decât orice, mai mare decât cea mai curajoasă fantezie omenească. Da, acum se simțea schimbat. Ultimul nivel înaintea desăvârșirii. Da! Da!

Simțea în mâna sa paharul, rece, rotund, ușor, înclină brațul și îl lăsă să cadă fără zgomot. Își regăsi echilibrul, redeschise ochii.

Ce însemna asta?

Lumea era… Nu, nu dispăruse. Era schimbată.

Oamenii dispăruseră. Lumea era aici, dar palidă, cenușie, transparentă, de parcă ceața se solidificase în contururile clădirilor, în siluetele pomilor, pe marginile drumurilor. Ireal, de parcă nu erau acolo. Totul părea mai curând culise de teatru decât realitate.

Dar ceilalți erau aici, neschimbați. Scoro, Laureen, Adalbert, Westenhoff. Toți luminoși pe fundalul lumii cenușii, lipsită de culoare, fără contururi.

Priveau în jur, cum făcea și el, probabil tot atât de mirați de ce vedeau.

— Thats… crazy, șopti Laureen.

— Ce mama…? gâfâi Adalbert.

Scoro nu spunea nimic, medita. Nici Westenhoff nu spuse nimic, privea doar cu ochii mari, cu mâna în care ținea paharul în fața pieptului, cu gura larg deschisă, trăgând aer în piept ca un pește pe uscat.

Hendrik îi auzea doar gâfâitul, atât. Nu doar oamenii dispăruseră, ci și larma lor. Dispăruseră ciripitul păsărelelor, foșnetul arborilor, fâlfâitul drapelelor în vânt. Totul era mut. Lumea schimbată era mută. Nu se auzea nimic în afară de sunetele pe care le scoteau ei.

— Ce-i asta? șopti Adalbert consternat.

— Ne-am înălțat deasupra lumii cunoscute, spuse grav Scoro. Ne aflăm la un nivel de energie mai înalt decât materia obișnuită, din care percepem doar umbre. Pentru a ne desprinde definitiv din această lume avem nevoie doar de piatra filosofală.

— Aaa! exclamă Westenhoff, care se aplecă în față. Paharul îi scăpă din mână și se sparse fără zgomot pe pământul cenușiu, lipsit de contururi. Aa…!

Scoro îl privi supărat.

— Max, ce înseamnă asta?

Westenhoff se îndreptă cu mare efort, cu chipul ud de sudoare.

— Eu… Eu…

Apoi dădu ochii peste cap și căzu la pământ ca o marionetă, căreia cineva îi tăiase toate sforile.

Laureen se duse imediat la el. Se așeză pe vine alături, îi ridică pleoapele, îi verifică pulsul la artera carotidă și clătină preocupată din cap. Îi descheie vesta și cămașa, puse urechea pe pieptul lui, apoi începu să îi facă masaj cardiac cu putere și energic, numărând rar.

Hendrik își reveni treptat, o privi fascinat de priceperea de care dădea dovadă de fiecare dată. Chiar primise o educație desăvârșită.

După câteva încercări, ea se ridică.

— Hes dead, spuse ea, apoi traduse în germană: Mă tem că este mort.

Scoro își ridică sprâncenele lipsite de păr:

— Este regretabil, zise fără să pară uimit, ci mai degrabă supărat. Nu mai putem face nimic. Să îl ducem în mașină.

Hendrik și Adalbert se simțiră vizați. Hendrik întinse mecanic mâna către clanța portierei, al cărei contur abia se vedea. Când își dădu seama ce face, se opri așteptându-se să apuce în gol, dar nu, clanța și portiera aproape translucidă se deschiseră și ei așezară cadavrul lui Westenhoff pe bancheta din spate.

— Bun, haideți să plecăm, spuse Scoro.

Hendrik rămase în dreptul portierei deschise.

— Este vizibil? Vreau să spun… în lumea normală? Îl pot vedea ceilalți oameni?

Alchimistul îl măsură indispus cu privirea.

— Nu. Probabil nu. După ceva timp, când dispare încărcătura corpului. Clătină din cap și adăugă: Nimeni nu știe asta.

Simțind nerăbdarea acestuia, Hendrik închise portiera.

— OK. Să mergem.

Au avut dreptate. Oricât era de regretabil că bărbatul pe care îl considerase odată proprietarul castelului murise atât de aproape de atingerea țelului absolut, nimeni nu era dispus să se oprească. Mai ales că timpul pe care îl aveau la dispoziție era limitat și nimeni nu știa cât timp aveau de fapt.

Doar că extazul pe care îl trăise… În drum spre burgul cenușiu, Hendrik scormoni în interiorul lui după un ecou al acelei supraomenești voluptăți care îl cuprinsese, chiar și atunci când Westenhoff se prăbușise.

Drum. Dispariție. Moarte.

Ca și cum vechea, ascunsa lui viață încă îl rodea. Niciodată nu îi oferise ceva, nicio victorie fără lacrimi, niciun succes fură dezamăgire, niciun triumf fără o picătură…