Hendrik nu știa ce să spună. Se uită la cei doi bărbați, care stăteau câțiva pași mai încolo, aplecați peste cazanul fixat pe trepied. De fapt, doar Scoro stătea aplecat, Westenhoff îngenunchease în fața instalației și, după cum îi indicase alchimistul, presăra o pulbere prin deschizătura vasului metalic.

Nimeni nu părea interesat de ce se petrecea în jurul lor sau dacă îi vedea cineva. O femeie aflată la una din ferestrele clădirii învecinate îi urmărea, dar când observă privirea severă a lui Hendrik, se retrase repede după perdea.

Westenhoff turnă într-un pahar un lichid maro, nămolos.

— Încă puțin, spuse Scoro, și Westenhoff vărsă conținutul paharului în cazan.

Hendrik se gândi că sosise momentul adevărului. Ieri pe vremea aceasta, Scoro fusese un schelet, prea slăbit pentru a-și sălta capul de pe pernă, și lichidul din acest cazan îl readusese la viață ca prin farmec. Acum pregătea, se pare, o altă vrăjitorie. Hendrik nu avea nicio idee cum ar putea să găsească, cu ajutorul unei băuturi, piatra filosofală dispărută.

Într-adevăr era momentul adevărului. Și o situație în care încrederea în ceea ce știa și în ceea ce făcea Scoro era pusă la încercare.

Bărbatul observă că terminaseră lectura și se îndreptă către ei.

— Ei? Ridică ironic din sprâncene: La ce concluzii ați ajuns?

— Că și în Evul Mediu au existat fanteziști povestitori de basme, răspunse Adalbert. Păcat că ei și-au irosit viața făcând pe cavalerii.

— Cui îi era adresată scrisoarea? întrebă Laureen. Dumneavoastră?

Scoro dădu afirmativ din cap.

— A fost o vreme în care nu am putut să acționez și trebuia să fiu atent ca Ordinul Cavalerilor Teutoni să nu afle că eram încă în viață.

— Dar ceea ce v-a scris bărbatul este o prostie! Este imposibil să dispară o parte din clădire.

— Asta gândește o minte obișnuită. De aceea sunt convins că omul a spus adevărul. Dacă ar fi vrut să mintă, ar fi imaginat o poveste mai credibilă.

— Dar…

Scoro o întrerupse cu un gest rapid al mâinii:

— Celula s-a aflat tot timpul la locul ei, probabil cu cheia încă în broască, dar nu poate fi găsită, pentru că Mengedder a reușit să o mute în alt plan al existenței. Firește, cu ajutorul pietrei.

Adalbert se încruntă:

— Un alt plan al existenței? Ce înseamnă asta?

— În mod normal, noi percepem acel plan al existenței în care ne aflăm. Lumea obișnuită, cum s-ar zice. Dar alături de acesta există nenumărate planuri, în același loc, în același timp, și totuși diferite prin conținutul energetic ori, mai bine zis, prin gradul de desăvârșire. Scoro făcu un gest de dispreț și continuă: Gândiți-vă la legendele despre spirite: sunt simple întâlniri cu alte planuri ale existenței. În unele locuri și în unele momente, granițele dintre planuri pot fi trecute.

— Ceea ce ar însemna, concluzionă Adalbert foarte sceptic, că Mengedder a întins-o de mult, cu piatră cu tot, nu?

— Nu. I-ar fi fost imposibil. Părăsind planul nostru existențial, și-a transformat celula într-o închisoare desăvârșită.

— Ah, da? Și de ce ar fi fost nevoit să facă asta?

Privirea lui Scoro se pierdu în depărtări.

— Cred că am o bănuială. Vom vedea dacă am dreptate. Se întoarse și arătă spre cazan: Dar să terminăm cu discuțiile sterpe. Elixirul ar trebui să fie gata. Max, paharele! Westenhoff scoase cinci pahare din geantă și începu să le umple cu ceea ce se scurgea din robinetul cazanului, un lichid cu sclipiri roșii-rubinii, asemănător cu un vin roșu slab, strălucitor.

Scoro le vorbi din nou:

— Trebuie să vă rog să mă ascultați cu atenție: este foarte important să bem elixirul în același timp și dintr-odată. De aceea ne vom așeza în cerc și eu voi număra înapoi de la cinci. La unu ducem toți paharele la buze și la zero le vom goli fără șovăire. Ați înțeles?

— Cerc, countdown de la cinci, la zero gata, recapitulă Adalbert.

— Nici nu este atât greu de înțeles, opină Laureen.

— Ce efect are acest elixir? vru Hendrik să afle, mirat că nimeni nu întreba.

Scoro luă primul pahar pe care i-l întinse Westenhoff și i-l înmână lui Laureen.

— Acest elixir, după cum v-am spus mai înainte, vă va transporta în rubedo, ultimul plan înainte de desăvârșire. Dar numai pentru un timp, zece până la douăsprezece ore, după aprecierea mea.

— Și apoi? întrebă îngrozită Laureen.

— Apoi, zise Scoro și îi întinse lui Adalbert al doilea pahar, puterea bucății din piatră se va stinge. Ceea ce înseamnă că trebuie să o facem acum, altfel vom da greș.

Următorul pahar i-l dădu lui Hendrik, iar pe penultimul îl opri el și le făcu tuturor semn să se apropie. Își umplu și Westenhoff paharul, opri arzătorul și se grăbi să întregească cercul.

Ca și până atunci, lui Scoro nu îi păsa ce se petrecea în jur. De ei se apropie un bărbat, îi privi curios, dar după un timp se duse la mașina lui fără să spună nimic, se urcă în automobil și porni. Hendrik se gândi că bărbatul crezuse probabil că sărbătoreau vreun eveniment.

Mirosi conținutul paharului. Elixirul nu avea niciun miros și nu arăta neobișnuit, părând un fel de apă colorată.

Și dacă Adalbert avea dreptate și totul era doar o escrocherie?

Sosise momentul adevărului.

— Pentru Marea Operă pe care o vom realiza în sfârșit, spuse Scoro și ridică paharul.

— Pentru Marea Operă, repetară în cor Westenhoff și Laureen.

Adalbert nu spuse nimic, iar vocea lui Hendrik se auzi mai târziu, ca un ecou. El înghiți în sec. Nu era nehotărât. Nu. Cu siguranță nu. Nu el, care distrusese toate legăturile de trecut.

— Cinci, rosti Scoro.

Doar prezența lui Adalbert îl irita. De ce naiba îl luase cu el? Blestemat sentimentalism!

— Patru.

Concentrare. Reculegere interioară.

— Trei.

Ar fi fost bine însă dacă ceea ce se petrecea aici ar fi semănat măcar cu un moment istoric!

— Doi.

Îi mai rămânea doar un lucru de făcut: să închidă ochii și să bea.

— Unu.

La buze. Să nu piardă momentul…

— Zero.

•

Erau cinci, dar se sincronizaseră atât de bine, de