îmi mai doream decât liniște, am citit și doar am clătinat din cap. De fapt, auzisem de alchimiști care susțin că pot face aur din metale nenobile, dar nu credeam în astfel de povești.

Johann a insistat: El a avut în ladă adevărata piatră filosofală, cu care poate să facă aur din mercur.

Când am auzit asta, doar am ridicat din umeri.

De ce marele maestru nu se folosește de asta? Am putea să cumpărăm Polonia cot cu cot!

Cotul se referea la regele polonez Ladislau, poreclit așa pentru că era mic de statură.

Am luat creionul de ardezie și am scris: Ar fi aurul diavolului.

Johann a scos un sunet, ce dorea să fie „nu”, și a scris: Mengedder spune că nu este adevărat.

Atunci am înțeles că cel care l-a învățat de-a lungul anilor pe camaradul meu de ordin să scrie și să citească nu era altul decât periculosul prizonier.

Noi am putea să îi aducem lada și să îl supraveghem în timp ce face aurul, a continuat Johann să scrie. Dacă face ceva nepotrivit, îl omorâm.

Această propunere, ca și faptul că mi-a făcut-o atât de deschis, m-a supărat. I-am luat tăblița, am șters totul și mi-am văzut de drum. Mi-am zis că cel mai bine era să uit întâmplarea.

Am regretat asta câteva săptămâni mai târziu și doar mulțumită milei stăpânului nostru nu am fost pierdut. Pentru că într-o duminică după vecernie, în burg s-a stârnit agitație, țipete și a început să circule un zvon, cum că Johann von Endorf l-ar fi înjunghiat pe marele maestru. De la unii martori am aflat că acesta, aflat în poarta mănăstirii, a fost oprit de Johann, cu care s-a certat, și paznicul a pus mâna pe pumnal și a săvârșit grozăvia.

Despre ce au discutat cei doi am aflat după scurt timp, când am fost chemați toți cei care am ajutat la transportarea prizonierului de la Kowal la Marienburg, și vreau să știți acest lucru.

Cum a încercat și cu mine, Johann von Endorf a ademenit alte ajutoare, pentru a pune mâna pe lada alchimistului, care până atunci fusese ascunsă undeva în spatele altarului capelei personale a marelui maestru. I-au dus-o alchimistului în celulă, cu o mulțime de alte lucruri cerute de acesta pentru a putea să facă aur. Johann își lăsase ajutoarele cu prizonierul, ca să îl supravegheze, și plecase să îl invite pe marele maestru să îi arate, evident așteptându-se ca acesta să își schimbe părerea la vederea grămezilor de aur.

Dar cel mai neobișnuit a fost ce s-a petrecut pe urmă. Nu că prizonierul a evadat. Nu, ceea ce s-a aflat după ce s-a așternut groaza în urma asasinării lașe a marelui nostru maestru, când s-a mers în grabă să i se ia diabolicului alchimist lada, a fost ceva mai ciudat. Celula în care era ținut Mengedder dispăruse odată cu scara, de parcă nu ar fi existat. Era scara din mijloc, cea care cobora din acel colț al curții interioare dinspre turnul-latrină. Acum rămăseseră doar două scări care dădeau în două magazii de la primul nivel din beci. Nivelul de dedesubt, la care se aflase celula, dispăruse.

Acest lucru nu și-l putea explica nimeni; am văzut asta cu ochii mei și pot depune mărturie, deși mie însumi nu îmi venea să cred.

Otto von Bonsdorf, înlocuitorul marelui maestru, a ordonat să se întărească paza și ne-a obligat pe toți să nu scoatem o vorbă despre cele întâmplate, apoi a pus în mare taină să fie îndepărtată zidăria și să se sape gropi ca să dea de nivelul dispărut al pivniței, dar în zadar.

Faptul că o parte a clădirii putea să dispară ne-a neliniștit atât de tare, încât am crezut că mai rămânea să se aprindă burgul, locul desfășurării acestei creații diabolice, să ardă și să se demoleze temelia, pentru a se pune capăt acestui necurat lucru.

În ziua dinaintea zilei sfântului Simon, în anul următor, Luther von Braunschweig, noul mare maestru ales, a ajuns la concluzia că ceea ce am văzut noi nu s-ar fi datorat diavolului, ci lui Dumnezeu, care a dorit să îndepărteze de pe lume alchimistul și a lui piatră filosofală, și să îi ducă în afara ei, de unde să nu mai fie un pericol pentru creația sa. Ar fi fost misiunea ordinului nostru să găsească piatra satanică, denumită în mod amăgitor filosofală, și a o ascunde pe vecie. Această misiune a fost îndeplinită acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. El a pus o nouă regulă în cadrul ordinului, și anume ca față de persoanele din afară să se nege existența pietrei filosofale. Și a creat un serviciu secret, a cărui sarcină era să apere cunoștințele: să nu devină cunoscute, dar nici să nu fie uitate. Cei care conduc ordinul să le știe pe acestea, dar să le tăinuiască.

Spunându-vă toate acestea, eu am încălcat ordinul tăcerii și Dumnezeu să mă ierte pentru slăbiciunea mea. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi izbuti să mă descurc în fața Lui și în fața alor mei. Și nici nu am procedat nechibzuit, în concepția mea, datoria îmi este neînsemnată, în comparație cu datoria față de dumneavoastră, îndeosebi pentru că această greșeală nu îi poate fi de folos niciunui om, pentru că în cele din urmă, din ce știm noi, piatra trebuie să se afle încă în celula alchimistului îndepărtat într-un mod atât de neobișnuit din lumea aceasta, și care neîndoielnic, lipsit de apă și mâncare, și-a găsit moartea repede, astfel că piatra rămâne de negăsit pentru vecie, chiar dacă se cunoaște unde este.

Trebuie să știți că am distrus scrisoarea pe care ne-ați trimis-o. Cum și dumneavoastră ar trebui să faceți cu scrisoarea aceasta.

Aceasta este mărturia noastră adevărată.

Datat: vinerea după ziua sfântului Martin, Anno Domini 1345, în Königsberg, fost Tiltenikin.

 

Friedrich von L.

27.

Laureen lăsă jos hârtiile.

— Ciudat, zise Adalbert. Sunt curios cum o să o întoarcă acum.

— Nu îmi pot imagina așa ceva, zise Laureen. Cum este posibil ca o parte a unei clădiri